Nu-mi mai amintesc primul contact pe care l-am avut cu Mocanita, dar stiu ca era unul ditre lucrurile pe care mi le doream de mult sa le fac – o plimbare cu o Mocanita. Multa vreme nici macar nu m-am interesat daca mai circula sau daca mi-as putea indeplini vreodata visul. Cand am facut programul de concediu, am vazut pe lista de obiective turistice a uneia dintre pensiuni Mocanita. Avand un copil indragostit de trenuri de toate formele, normal ca a devenit prioritatea de pe lista de concediu.

Am ajuns acolo cu o ora inainte de ora de plecare a mocanitei, am luat biletele si am asteptat cumintei sa termine pregatirea vagoanelor si in mod deosebit a locomotivei. Ne uitam la pliantele de acolo si ne distram ca in poze toate vagoanele erau pline, pe cand de data asta eram singurii doritori.
Pana sa mai apara alti oameni am putut urmari indeaproape toate pregatirile. Doi mecanici pregateau de zor locomotiva Hutulca, foarte seriosi si concentrati la ceea ce faceau. M-am apropiat cu teama sa fac poze si ma asteptam sa fiu usor repezita, dar mi-au spus ca pot face cate poze vreau, din orice unghi, toate astea fara a-si lua privirea de la ce faceau. Am facut cateva poze, dar nu foarte increzatoare.

In aproximativ jumatate de ora deja toate cele patru vagoane erau pline ochi si mai ramasesera oameni care nu prea mai puteau urca, asa ca au optat pentru urmatoarea cursa.

Cu o mica intarziere am pornit la drum!

Drumul, hmmmm, nu stiu daca il pot descrie in cuvinte. O insiruire de imagini dintre cele mai curate, frumoase, pitoresti. Traseul mocanitei pornea printre case, dar la modul ca puteai pune mana pe streasinile caselor, si continua cu o incursiune de aproximativ o ora intre frumusetile Bucovinei. Capite de fan, cai la pascut pe marginea drumului sau racorindu-se in apa care ne insotea, bodegile de sat, gospodariile frumos organizate, copiii in vacanta iesiti la pescuit, natura in toata splendoarea ei.

    

Tot in aceasta mica excursie am vazut din nou oameni, dar oameni asa cum ar trebui sa fie ei. Cu o frumusete interioara care radiaza, oameni curati, harnici, preocupati si indragostiti de munca lor. M-a impresionat foarte tare ca inainte de a pleca in cursa ambii mecanici au mers si si-au schimbat hainele. Cu Mocanita nu poti merge imbracat oricum! 🙂 

 La un popas am reusit sa aud discutia unuia dintre mecanici cu un turist. De 45 de ani facea aceasta munca, doar ca pe vremuri aduceau busteni de pe munte, nu copii si oameni veniti la relaxare. Vorbea cu o pasiune si caldura despre fiecare locomotiva, asa cum vorbeste un parinte despre copiii sai.

     

La intoarcere, copilul meu a insistat foarte tare sa mergem sa mai vada o data si locomotiva diesel din depou. Acelasi mecanic, cand l-a vazut pe Edi atat de fascinat i-a pornit si locomotiva diesel Gmeinder ca sa o vada si i-a spus si povestea ei. Inainte de plecare ne-a dat un teanc de pliante despre Mocanita ca sa mai povestim si altora si sa ii trimitem si pe altii sa aiba o experienta memorabila.
Chiar este o experienta care merita, asa ca pentru cine are timp si ajunge in zona, nu o ratati!

Mai multe detalii despre program gasiti pe linkul de mai jos:
http://www.cfi.ro