Dați-mi voie sa ma prezint! 

Femeie trecută ușor de 30 de ani, soție, mama de băiat de 6 ani si puțin, proaspăt stăpâna de Golden Retriever. 

Sunt ceea ce consider eu un om normal, fara prea multe excese in vreo zona. M-am considerat tot timpul o femeie ok, nu frumoasa, nici sclipitoare si nici posesoare a vreunei calități extraordinare care sa ma scoată in fata in mod deosebit. Am fost suficient de cuminte si de inteligenta ca sa le aduc satisfacții parinților. 

Daca ceri păreri despre mine probabil ti se vor menționa optimismul, buna dispoziție, conștiinciozitatea, corectitudinea si seriozitatea. Probabil!

Corporatista prin formare, după o cariera destul de lunga (am inceput sa lucrez de la 19 ani), m-am trezit eu, brusc, cu veleități de artista. M-a apucat pictatul înainte sa fac 30 de ani. Am descoperit pe parcurs înclinarea către handcraft. Ma scald in nasturi si culoare, materiale si desene si imi place de nu mai dorm noaptea doar ca sa am mai mult timp sa fac mai multe.

Well, toate frumoase pana aici, dar cum se împaca asta cu mentalitățile si așteptările celorlalti? Hmmmm…. Cum as putea sa explic eu unor oameni care au învățat ca trebuie sa ai facultate si job de manager ca sa fii realizat, faptul ca eu de-abia astept sa vina Septembrie ca sa încep un curs de croitorie? Da, stiu ca probabil multi imi vor spune ca nu trebuie sa explici nimănui si ca e alegerea fiecăruia, doar ca atunci cand persoanele cat de cat apropiate nu te susțin sau nu cred in ce te face fericit, devine puțin mai greu. Eu imi doresc ca toti sa facă parte din fericirea mea. Am fost educata sa cred ca familia este cea mai importantă si atunci in permanenta încerc sa ii țin pe toti pe lângă mine si încerc sa ii conving de ce frumos e ce fac eu.

Nu, nu vorbesc de soț. El, săracul, suporta cu stoicism faptul ca trebuie in fiecare seara sa aleagă daca sa calce pe un lego sau pe o grămada de nasturi si ca daca ii e foame trebuie sa aștepte sa strâng tricourile si vopselele de pe masa! Plus ca mai las si televizorul pe Diva, ca sa completez imaginea de care are parte! :-))))

Nu, vorbesc de restul apropiaților, care au privit cu neîncredere si ușor dezgust transformarea mea din manager la fusta scurta si tocuri in „croitoreasa” cu blugii usor tociți si parul ravasit, care merge la târguri in weekend chiar daca nu ii garantează nimeni ca va vinde ceva. 

Am avut de la întrebări de genul „si tu ce o sa faci acum, o sa fii croitoreasa.”, la „auzi, dar eu credeam ca o sa-ti treacă cu nasturii ăștia, da’ vad ca te tine”, la soluții de ce as putea face „util” cu viata mea.

Pentru toti cei care mai au sfaturi sau întrebări din zona asta, nu pot decat sa le spun sa vina sa ma vadă cand lucrez, sau sa imi vada fata atunci cand termin ceva care imi place tare. Daca ma iubesc cu adevărat vor aprecia faptul ca sunt fericita si nu va conta ca am renunțat la a-mi „consolida CV-ul”. 

Mai exista o categorie: cei care critica pentru plăcerea criticatului. Si ei apropiați, care țin oarecum la mine, dar sa nu exageram. Ei bine, pentru ei chiar imi pare rău. Imi pare rău pentru ca stiu ca toate comentariile vin dintr-o ușoară invidie si din frica. Dragilor, da, e greu. Nimeni nu a spus ca e usor. Dar daca aveți un vis, e nevoie de curaj sa il puneți in aplicare. Curajul asta va va consuma mai putina energie decat răutatea si încercarea de a va lupta cu visul. Aveți nevoie de mai multă energie sa găsiți scuzele ca sa nu va urmați visul decat ați avea nevoie daca ați începe sa va puneți planul pe hârtie. Dar credeți-ma ca 4 ore de munca pentru visul vostru va aduce satisfacții pe care nici un „good job” venit de la un șef nu le poate aduce. Cand vine un străin la voi si va felicită ca aveți o super idee e cam ca atunci cand luati o prima. Stiu ca nu se finalizează cu îngroșarea rândurilor in contul vostru din banca, dar de multe ori emoțional contează mult mai mult. Si sa știți ca asta vine de la mama pragmaticilor materialiști. 🙂

Stiu ca multi sunt constrânși de datorii. Suntem la vârsta la care banca sta la colț de strada si ne așteaptă, copilul vrea ultimul model de Lego Chima sau mai stiu eu ce jucărie, părinții sunt bolnavi si au nevoie de suportul nostru. Si totuși… Visul tau poate începe cu câte o ora pe seara sau pe weekend. Stiu ca nu toti au parte de suportul partenerului de viata. Eu sunt cazul fericit. Dar începi prin a-l creiona. Întâi in cap, apoi pe hârtie. Te va ajuta sa te focusezi. Daca acum nu e momentul, la un moment dat va fi. Si atunci iti vei scoate planurile din sertar, iti vei sufleca mânecile si vei sti ce ai de făcut ca sa il îndeplinești. Ca sa te faci fericit. 

Nu uita ce e important in viata! Viata e scurta! Nu uita sa visezi si nu uita sa iti urmărești visul! Începe prin pași mici si lupta va deveni o adunătura de mici batalii tocmai bune de câștigat. Cum citeam la un moment dat intr-o carte, învață sa faci in fiecare zi câte unul din lucrurile alea care te sperie. Vei vedea ca procesul in sine iti va da energia sa lupți si cu fricile mari. Ca si la batalii, frica aia mare este de fapt un cumul de multe frici mici. Si eu urăsc sa merg la administratia financiară, dar ultima data cand am fost am scăpat cu viata de acolo. 🙂

Ai un vis nebunesc si ti-e teama de critica? I know the feeling! Eu fac chestii cu nasturi, deci sunt cam la limita cu nebunescul, sau cu categoria de „chestii de neinteles”. Ideea e ca oricum te critica. Nu mai bine te critica pentru ceva ce faci cu pasiune? Cand faci cu pasiune uiti de critica lor imediat cum te-ai apucat de treaba. Deci, de ce sa iti faci griji? 

Nu crezi ca esti in stare sa faci ceva ce iti place? Exersează mult! Daca eu am reușit sa desenez, sa pictez si sa Cos, believe me ca e chestie de Exercițiu. Daca iti arat primele mele „picturi” nu le deosebești de cele făcute de fi-miu cand avea 3 ani. Ok. Nici acum nu sunt Monet, dar se înțelege ce a vrut sa spună autorul măcar. 

Asa ca hai! Scoate din sertar agenda aia Moleskine si folosește-o intr-un scop nobil! Astept sa imi povestești după ce a iesit!