Nu am vrut sa scriu „la cald”. Nu de alta, dar experienta in sine m-ar fi facut sa evidentiez doar frustrarile si probabil as fi ignorat partea frumoasa. După aproape o saptamana pot sa povestesc putin mai linistita despre weekendul petrecut la Busteni.

Ne-am obisnuit de anul trecut sa dam copilul la cate o tabara pe sezon de vara si una de ski de iarna. Am  descoperit niste oameni geniali care in afara de faptul ca au grija de copii, stiu sa le pregateasca si un program care sa ii tina in priza, astfel ca atunci cand se intoarce copilul, in afara de ce povesteste, mai si doarme continuu cateva zile. :-))))

Taberele se incheie de regula in Sinaia, asa ca in mod normal copiii trebuie culesi de acolo la final de program. Ei bine, anul asta, dupa o promovare intensa a expozitiei lui Dali la Cantacuzino, am decis sa stam in Busteni. Am cautat de disperata cazare in Busteni. Totul era full. Am reusit sa gasesc pana la urma o camera la o pensiune chiar draguta – The Ghetto. Cam scumputa pentru gustul meu, dar priveliștea a meritat, plus ca au camere chiar interesante și pe gustul meu! Si pe bune, de cate ori ii vad expozitia lui Dali in tara noastra?! Trebuie mentionat aici ca am vazut-o la Berlin si o parte prin Amsterdam, asa ca era un vis pentru mine si o mandrie ca au reusit sa o aduca in tarisoara mea.

Am ajuns de vineri, ne-am instalat confortabil, am mancat bun la restaurantul „On Top” (nu stiu daca mi-a placut mai mult mancarea sau doamna care le pregatea, care emana bunatate si calm). Am așteptat cam mult pana sa ne bage cineva în seama. Stăteam afară, pe o terasuca cu 3 mese. La un moment dat am intrat sa întreb „nu va supărați, afară servește cineva?”. Un puști la maxim 18-20 de ani, foarte funky dar timid îmi răspunde „sigur! Noi!” M-a bufnit rasul de candoarea cu care mi-a răspuns și i-am spus ca îl așteptăm.

Am terminat de mancat si am tras si o plimbare pe străduțele din munte și apoi prin oras si m-am extaziat toata cand am vazut ca expozitia se numeste „Welcome to my brain”. Genial! Pur si simplu genial.

Mi-am facut si poza cu bannerul. Nu se vede prea bine, ca era noapte, dar eu sunt aia mica de pe pasarela.

De dimineata, am bagat viteza sa prindem marea expozitie. Am avut de mers ceva de la pensiunea noastra, dar ne-am bucurat de fiecare pas, mai ales ca inca nu se incinsese atmosfera pe afara.

Pe drum am tras si cateva poze, mai artistice cu castelul, cum strajuia el oraselul de pe dealul lui. Ce sa mai… o minunatie

. 

Pe drum intalnim un grup de francezi, care se întorceau de la castel si care fac de zor poze cam ca asta a mea si discuta intre ei cu o viteza fantastica. Eu mandra:  „ce ma bucur cand vad ca mai vin straini pe la noi prin tara! poate vor face si oamenii astia mai multe evenimente de-astea si o sa devenim si noi mai mult decat <<tiganii>>”.

Ne apropiem de poarta si ii vedem pe niste oameni care ne depasisera mai devreme ca stau la  poarta. Am avut o senzatie neplacuta. Ma apropii mai mult si iete confirmarea! In weekendul respectiv castelul este inchis pentru un eveniment privat, deci nu se poate vizita expozitia.

Simt cum ma sufoca indignarea si frustrarea si ma infig putin in paznic. Ii spun ca nu mi se pare normal ca dupa o promovare intensa in toate mediile, expozitia sa nu poata fi vizionata fix in primul w/e de dupa vernisaj, plus ca ar fi fost normal sa se comunice chestia asta, daca nu se putea evita. Domnul isi ia telefonul ca sa imi demonstreze ca s-a postat anunt pe site. I-am explicat ca deja nu mai are nici o relevanta si ca oricum comunicarea corecta era in toate mediile in care s-a promovat expozitia, nu doar pe un site. Intre timp se ridicase si al doilea paznic, un domn cu pantofi negri, pantaloni la dunga si niste sosete impecabile, albe. I s-a parut ca l-ar putea sustine pe fratele sau de suferinta cu forta pe care muschii lui o inspirau.

Am plecat de acolo abtinandu-ma cu greu sa nu ma apuce plansul de nervi. Tare greu mi-am revenit! Asta era motivul pentru care venisem. Acum ce fac?

Am luat-o binisor spre oras, unde, dupa o racorire cu multe fresh-uri si limonade am pornit spre Cascada Urlatoarea. Nu o mai vazusem de cand eram copil. Am vrut sa vad cum e! Wrooooong! Soooo wrong!

Deci: am intalnit o droaie de oameni veniti pe munte cu caini care faceau ca toate alea, femei in sandale pe munte, oameni care nu intelegeau ca daca e un podet ingust nu au cum sa treaca cate zece in acelasi timp, oameni care daca vedeau o coada in fata se gandeau ca stam acolo ca sa ne odihnim, sau de fraieri, nu ca ii asteptam pe cei din fata sa treaca pentru ca e drumul surpat. O minunatie! Si totul  pe o temperatura usor topitoare.

O mostra de pantofari pe drumul spre Urlatoarea:

Am ramas socata de numarul de pet-uri pe care oamenii le lasa in urma lor, de servetele „scapate” ca din greseala din mana, cotoare de porumb fiert, ca deh, unde e mai bun porumbul, daca nu pe munte, de droaia de oameni care se imbulzeau ca sa isi faca poze cu nenorocita aia de cascada si de mitocania incredibila de pe tot traseul.

Imbulzeala la poza cu cascada, vedere de sus. 

Am avut noroc cu o mica bucata de drum, in sus de la cascada, unde nu s-au aventurat prea multi. Acolo am reusit sa gasesc o mostra de liniste și de muntele ăla pe care îl cautam. Ma rog, si acolo a ajuns domnisoara in sandale, zau daca stiu cum, dar am făcut abstracție de ea.

Toata experienta a fost salvata de o urcare cu copilul pe „partia Kalinderu”, cu o priveliste absolut incredibila. Plus copilul genial pe care il revedeam dupa o saptamana.

Asa ca…daca vreti evenimente, asigurati-va inainte ca e deschis. Daca vreti munte, asigurati-va ca alegeti un traseu mai greu, ca sa nu fie la indemana oricui, asta daca vreti sa experimentati munte, nu vreun mall din București mutat pe munte. Daca vreti aer curat, e ok, mai ales daca gasiti o pensiune care sa nu fie aproape de drumul principal. Daca vreti mancare romaneasca buna, mergeti la Casa Ancutei – best food in town. Nu am avut o experienta prea placuta cu o chestie care se vroia un han nemtesc si care era si pus gresit pe harta de am mers vreo ora cu copilul hamesit dupa noi si nici nu pot spune ca m-a impresionat cu mancarea sau cu servirea.

Well, cam asa se incheie un weekend la Busteni, cu ups and downs. O sa merg sigur din nou cat de curand, pentru ca privelistea de acolo nu o gasesti in nici un alt loc si pentru ca zau ca insist sa vad expozitia aia, dar ma voi asigura ca nu e in perioada de concedii si voi verifica programul de functionare de peste tot inainte.

Concediu placut tuturor!