Cand ma gandesc la bunica imi vin de-a valma o multime de amintiri. Imi amintesc cum ne facea baie intr-o copaie mare de lemn si dupa ce termina cu noi isi facea si ea baie, apoi spala. Ne spalam cu apa de ploaie ca sa se „descleieze” parul bine. Cand finalizam cu spalatul urma partea care ne placea cel mai mult: puteam sa o pieptanam si sa ii impletim parul. Saraca de ea, nu stiu de unde avea atata par, ca la cum o jumuleam noi, mai ales ca ne certam ca vroiam amandoua si nu ne ajungea parul. Ca sa ne impace ne punea sa ii facem doua cozi. Acum s-a tuns! Cred ca ii era frica de stranepoti sa nu aiba aceleasi porniri!

Fiind la tara, se pastra cu sfintenie obiceiul mersului la biserica, in mod deosebit de sarbatori. Eu ma infiintam langa ea, cu un cosulet de mana pe care il primisem de la celalalt bunic al meu. Nu conta ca trebuia sa ma trezesc la patru dimineata ca sa merg cu ea. Toata lumea credea ca ma duc la biserica de credincioasa, dar la cei nici 10 ani pe care ii aveam, ma interesa mai mult sa ajung prima la ce impartea lumea, ca daca ajungeam acasa ma bateam cu sor’mea si cu tataie pe pestele prajit si pe alte dulciuri! Asa le aveam pe ale mele asigurate! Daca era ceva ce nu-mi placea faceam pe fata buna si le opream si eu pentru ceilalti!

De la bunica mea am invatat o multime de prostii, pentru ca fiind multa vreme noi doua imi povestea o multime de intamplari si spunea lucrurilor pe nume, fara prea mari ocolisuri.

Ma distra cand se inversuna impotriva bunicului. A fost la un moment dat o discutie foarte aprinsa in casa pentru ca bunicul meu vroia placinta de dovleac data cu ou pe deasupra ca sa fie mai rumena. Bunica nu a fost de acord si i-acontestat experienta lui in bucatarie, ceea ce zau, dar chiar avea dreptate. El de suparare i-a aruncat coca si a plecat. Si bunica nu s-a suparat, nu a plans, ci l-a incuiat pe afara si si-a continuat placinta asa cum ii place ei, fara ou pe deasupra.

Daca tot am ajuns la placinta trebuie sa spun ca face niste mancaruri foarte gustoase. Se poate sa mi se para asa de bune si pentru ca am crescut cu ele, dar nu pot sa nu salivez cand ma gandesc la mancarea de rosii cu ardei, sau la ciorba de cartofi cu rosii sau la ostropel sau la mancarea de cartofi cu prune mmmmm…. numai bunatati!

Una dintre treburile la care ma punea si nu imi placea absolut deloc era sa stau cu curcile. Trebuia in fiecare zi, dimineata si dupa amiaza, sa stau si pazesc curcile sufletului care trebuiau sa pasca pe „rezerva” (asa se numeste trotuarul in partea locului, pentru ca in loc de ciment este iarba si nelipsita bancuta). Sa nu va inchipuiti ca stateau unde trebuia, ci o luau pe strada, unde nu am inteles niciodata ce mancau, sau incepeau sa fuga de nebune si pana le ajungeam eu deja erau in porumbul cuiva. Nu va explic ce „dragut” era sa scoti o multime de curci dintr-un lan de porumb! Dupa multi ani, trecuta de traumele copilariei mi-am dat seama ca acum m-as duce cu draga inima sa alerg dupa curci sau sa stau pe marginea drumului, fara sa imi spuna cineva ca nu mi-am atins „targetul” de mancare per curca, sau ca nu am respectat „DL-ul” de intors cu curcile acasa! 🙂

Tot legat de bunica imi amintesc de noptile in care sora mea se ducea la discoteca fara mine (ceea ce se intampla destul de rar, saraca de ea). In serile alea dormeam cu bunica. De obicei nu puteam adormi decat daca stiam ca a venit si sora mea, asa ca pana sa o aud pe ea venind ma apucau niste spaime crunte, ca poate a patit ceva. In alte nopti puneam capul pe pieptul bunicii sa vad daca mai respira si plangeam pana la epuizare cand ma gandeam ca la un moment dat o sa moara. Stiam asta de la ea, ca imi arata lada cu hainele „de sus” care erau pregatite „ca sa nu va chinuiti voi, maica, atunci cand om muri! sa le aveti pe toate gata!” Si le au pregatite toate, inclusiv prosoape!

to be continued…