V-ati numarat vreodata prietenii? Ma refer la prietenii adevarati, nu amici sau cunoscuti sau prietenii din retelele de socializare, la care numeri pe degete de cate ori i-ai vazut in viata ta, asta cu conditia sa-i fi vazut vreodata. Ma refer la aia adevarati, pe care i-ai suna fara stres atunci cand ai ramane cu masina in drum si care nu ar sta pe ganduri nici macar un minut inainte sa vina sa te ajute.

Am facut o analiza de-asta la un moment dat si am descoperit cu stupoare ca in fiecare an numarul lor se reduce considerabil si atunci am inceput sa ma intreb de ce. Cand ai mult timp la dispozitie incepi sa faci tot felul de analize pe text si sa te gandesti la chestii la care in mod normal nu apuci.

Cand eram prin liceu/ facultate, facand abstractie de faptul ca nu aveam masina, aveam o lista generoasa de oameni care mi-ar fi sarit in ajutor la orice ora, in cazul in care as fi avut. Daca ii caut acum prin telefon, probabil ca mai am numarul a doi sau trei dintre cei de pe lista de la momentul respectiv. Si culmea e ca atunci cand eram la birou si ma sunau, fix lor nu le raspundeam la telefon. Avem treburi importante, nu puteam pierde timpul pe discutii despre vreme. Sper ca nu ma sunau ca aveau o pana cu masina! 🙂

Cand ma uit cum a evoluat lista de prieteni de-a lungul timpului mi-am dat seama ca de fapt marea majoritate a schimbarilor au venit odata cu schimbarea job-ului. La fiecare schimbare de job a venit o noua lista de prieteni.

Si normal ca de aici a derivat o ditai lista de intrebari: au fost ei prieteni adevarati? adica pe bune? sau a fost doar chestie de conjunctura? sunt colegii de serviciu prieteni pe bune sau sunt colegi cu care poti avea o relatie mai apropiata? care e elementul care transforma o relatie de colegialitate intr-o relatie de prietenie?

Aici am auzit tone de teorii, care depind de stilul de lucru al fiecaruia, de caracter, de cat de deschis e samd.

Dar in momentul in care treci impreuna cu altii prin situatii stresante, la limita suportabilitatii sau invers, prin super distractii, cand ai format o echipa cu niste oameni si va implicati impreuna sa faceti lucrurile sa mearga, cred ca e imposibil sa nu treci de bariera colegialitatii. Si chiar mi se pare ca tu, ca om, ca angajat, iti imbogatesti experienta in momentul in care treci de bariera asta. Atunci cand te duci la birou si ai grija toata ziua sa iti pastrezi maturoiul in fund, nimeni nu o sa iti share-uiasca din knowledge-ul lui, din experientele similare, din learningurile lui. Ba chiar invers! Cred ca o sa savureze cu zambetul pe buze orice descoperire a pragului de sus, iar caderile tale vor face deliciul celor care in alt context ar fi putut sa te sustina pe scara.

Pe de alta parte, in momentul in care ajungi la relatie de amicitio-prietenie, incepi sa impartasesti si din viata personala si din experientele care nu au legatura cu biroul. E bine, e rau? Normal ca si aici exista o multime de puncte de vedere si le inteleg pe toate. Fiecare are o teorie care s-a format in functie de experientele trecute.

Aveam la un moment dat o discutie cu un prieten, care este foarte funny in general, dar foarte inchis. Niciodata nu povesteste, nu se implica prea mult in relatii de prietenie si isi tine toate planurile personale departe de oricine, inclusiv de noi care ii suntem prieteni de mai mult de 10 ani. De cand ne stim am fost frapata de felul in care are grija sa nu share-uiasca nimic. L-am prins la un moment dat intr-o discutie de-asta relaxata:

– stii ca esti un dubios, nu?
– eu? de ce?
– de cati ani ne stim noi si inca nu pot spune ca te cunosc pe bune. niciodata nu povestesti nimic si niciodata nu lasi sa transpire nici o emotie, nimic. cum poti fi asa?
– hmmmm….zambeste si mediteaza…bai, sa stii ca nu am fost tot timpul asa, dar viata te educa?
– asta intotdeauna, dar iar vorbesti fara sa spui nimic!
– da, stiu! rade zgomotos! pe mine m-a invatat viata ca atunci cand povestesc ceva, ii dau o putere celuilalt asupra mea.
– whaaaaaat?????
– nu poti sti niciodata pentru cata vreme iti va fi un om prieten. si cei mai de temut dusman e cel care ti-a fost odata prieten. are o putere pe care tot tu i-ai dat-o, fix prin chestiile pe care i le-ai povestit. un fost prieten iti stie secretele, asa ca stie exact ce trebuie sa scoata la iveala si stie la ce anume reactionezi, stie cum sa te exploateze emotional. asa ca cel mai safe este sa iti pastrezi pentru tine orice emotie si orice chestie care poate fi folosita impotriva ta la un moment dat.

De atunci ma gandesc la discutia asta! Punctul de vedere sanatos, de altfel, dar cred ca functioneaza foarte bine la introvertiti. Pune-ma pe mine, care sunt vulcanul in persoana si cand sunt happy si cand sunt nervoasa, sa nu arat nimic! Cred ca glumesti! Mai bine sa ii dau ustensile unui posibil dusman! :-)))) Si in afara de asta, eu am incredere in oameni prin definitie. Pornesc de la premisa ca toti oamenii sunt buni si se comporta altfel doar din cauza de context. In orice om exista un sambure de bine si chiar nu vreau sa cred altceva. Mi s-ar parea extrem de trista lumea daca as crede altceva!