„Suntem bolnavi, Nicoletă! Suntem bătrâni și bolnavi!”
Așa mi-a zis printre lacrimi când am ajuns!
L-am luat în brațe și i-am simțit oasele prin pielea galbioara. Se mai văd doar urmele mușchilor care mă ridicau pe mine în brațe și mă făceau „tâta mare” pană la grindă.

M-am așezat lângă el pe treptele casei ca să așteptăm să se întoarcă mamaie de la doctor. A căzut zilele trecute și o doare mâna tare. Crede că e ruptă.

„A căzut, Nicoletă! S-a dus să ia ouăle din cuibar și a venit blească de sânge! Și-a rupt toată fața!”

Pentru el asta e rău. Are Parkinson și nu mai poate face nimic singur. Dacă și ea e bolnavă, înseamnă că au nevoie de ajutor. Nu mai au cum să se descurce singuri. Este culmea dependenței pentru un om care mergea tot Bucureștiul pe jos ca să fie dependent doar de forțele lui.

I-am adus medicamentele. A pus în mâna cu degetele gârbovite 5 pastile. Nu știe ce fac, pentru ce sunt și nu își amintește ce doctor i le-a dat. Le ia pe toate si ma tot întreabă care e pentru umflături. Îl chinuie tare picioarele. Ma uit la mâinile pe care le misca cu încetinitorul și imi amintesc cum arătau în urma cu 20-25 de ani. Cum stătea cu o mănușa groasă cu un singur deget, pe o singură mână: cea cu care trăgea sania. Si fugea cu mine înfășurată într-o pătură, prin tot cartierul.
Aceleași mâini ne cărau acasă cu roaba zeci de sticle de brifcor ascunse sub salopeta lui de muncă. Nu erau furate, dar îi era frică de vecini.

Cu aceeași salopeta era îmbrăcat când s-a dus să caute casă. Nu mai vroia să stăm în Giulești. Era un cartier nepotrivit pentru copii. Și a strâns bani si a pornit să caute. Când se ducea să vadă case nu îl credea nimeni că își poate permite să ia ceva. In Cotroceni a dat de un om care s-a uitat scârbit la salopetă și i-a zis ca n-are el bani de așa ceva. Sa caute in alta parte. Acum il amuza povestea si e mândru de ce a realizat. A luat pana la urmă. În Drumul Sării. O casă tip, cu etaj, din cele făcute după primul război mondial – casa copilăriei mele.

Îmi alergau prin minte toate poveștile pe care mi le spunea când se oprea curentul și toate amintirile.
S-a liniștit cand s-a intors mamaie. Nu are mana rupta. Dar tristețea rămâne. Senzația de neputință îl macină. Nu o spune, dar se vede.

M-a pupat când am plecat. Era fericit că m-am dus, că le-am făcut mâncare.
M-a mângâiat! „Baiatu’ lu’ tataie! Să mai vii pe la mine! Cât mă mai găsești!”

I-am pictat mâna. Mâna lui care le ține pe ale mele. Senzația de protecție pe care doar o ținere de mana ți-o poate da.