Eram prin clasele primare când m-am plictisit de cățărat prin copaci și sărit garduri. Era evident pentru toată lumea că am prea multă energie care trebuie consumată. Maică-mea ajunsese să imi spună „copilul strazii” sau „maidaneza”. Imi plăcea mult să mă plimb pe toate străzile din cartier. Aveam un parc mic in zonă, cu câteva jucărele. Pe strada Caranda. Acum e un falnic bloc cu țșpe etaje în locul lui. Mă duceam acolo des, dar nu era de ajuns. Mi-am dat seama că îmi place să dansez. Visam la dansuri moderne. Erau anii ’90. Aveam casete video cu videoclipuri deja. Eram fan lambada. Hehehe! Invățasem videoclipul pe dinafara, cum se întâlnesc ei pe plaja și încep să danseze. Daaaa, clar așa o să fac și eu!
M-am dus și le-am zis părinților mei că vreau să merg la dansuri. Și m-au dus. La Palatul Copiilor. Deja nu mai era al Pionierilor. Ce visam eu frumos pe drum cam ce dansuri noi o să învăț! Toate visurile mi-au fost spulberate cand m-am prins că ai mei ma inscrisesera la balet. Daca soră-mea făcea pian, ar fi trebuit să mă prind ca ma paște baletul.
Balet? Pe bune? Oamenii aștia chiar nu se uita puțin la mine?
Whatever! Decât deloc! M-am dus vreo câteva luni. Dupa pregătire intensă, a venit momentul primului spectacol. Ca să selecteze pe cine să bage în spectacol, ne-au aliniat pe toate și ne-au pus să sărim peste niște „jaloane” făcute din garoafe.
Rățușca cea urâtă a sărit chiar gratios, fără a scurta viața nici unui jalon. Eram super mândră. Nici eu nu mă credeam în stare. A venit momentul deciziei. Aveam emoții! Și a anunțat! Pe bune? Chiar o să le aleagă pe fetele alea? Dar au omorât toate florile pe care le-au prins. Frustrarea ma gâtuia! Printre lacrimi le-am spus părinților că eu acolo nu mă mai duc.

Am rămas în schimb cu admirație pentru combinația extraordinara de forța și delicatețe pe care o vezi la balet și la balerine în general.
Am rămas îndrăgostită de acele picioare magice care rezistă pe poante si nu uită sa fie elegante, grațioase. Cred că, de fapt, pentru mine asta înseamna a fi femeie!