Daca mă întreba cineva în urmă cu ceva vreme ce cred despre destin, îi spuneam clar, pe un ton ușor superior, că nu există.
Am flash-uri cu discuții pe care le aveam cu prietenii pe tema asta și cu replicile mele de atotștiutoare:
„Nu e destin, sunt coincidențe” sau
„Destinul și norocul și le face omul cu mâna lui” și altele din aceeași serie.

Eram tare convinsă că am dreptate. Acum pe bune, un om pragmatic și orientat către rezultate nu poate crede în chestii de-astea intangibile. Ar însemna ca în loc să încerce să influențeze tot, pentru a ajunge la un rezultat, ar trebui să se lase pe mâna destinului. Hai lasă, că dacă o fi scris în stele, oi face și eu targetul anul ăsta! Not an option!

Știu că erau câteva chestii care imi atrăgeau atenția, pentru că nu se potriveau în puzzle: senzațiile de deja-vu sau „coincidențele” repetate care duceau lucrurile într-o anumită direcție. Când începeam să mă gândesc la ele, ma scuturam puțin și îmi mutam atenția. Funcționa întotdeauna! Cu orice nu îmi convenea!

Ei bine, ultima perioadă a fost pentru mine una marcată de „coincidențe” de-astea, ceea ce m-a facut să mă amuz teribil amintindu-mi cum credeam eu că totul depinde de mine.

În urmă cu vreo doi ani, în perioada în care încă activam în câmpuri corporatiste, am mers la un seminar la Berlin.
Si ca să nu mă mai acuze lumea că am o problema cu mediul corporatist, am recunoscut întotdeauna ca au foarte multe părți bune și de frumoase care te formează. Una dintre ele este această expunere la mediul internațional, la culturi complet diferite și la lucruri noi, mai ales că eu am avut norocul sa lucrez într-un mediu nu foarte restrictiv și am avut posibilitatea să cunosc oameni din toate colțurile lumii.
Revenind la poveste, seminariile noastre nu erau pe genul celor întâlnite în alte companii, ci erau destul de relaxate și casual. Tematica la tura asta a fost legată de creativitate în business și de antreprenoriat. Din program făceau parte și câteva vizite la artiști și la oameni care își pornisera business-ul propriu. Va dați seama cam cat de impresionată am fost? Am cunoscut niște oameni geniali și am văzut niște locuri care respirau pasiune prin fiecare por de cărămidă. Din toată experiența asta mi-a rămas în suflet un cuplu. Frumoși tare! Și fizic, dar nu asta era cel mai important. Renunțaseră la job-uri și aveau un boutique hotel, cu o ceainarie foarte trendy și cu un spațiu, o curte interioară care devenise locul preferat al creativilor din Berlin. Felul în care vorbeau și povesteau despre experiența lor… Felul în care se completau unul pe altul și cât de implicați erau în tot. Clar îți venea ori să te apuci de un business, ori măcar să stai o vreme cu ei ca să te poti molipsi de energia lor creativă, să te poți bucura mai mult de ce puteau oferi.

Nu mă mai gândisem la experiența asta de multă vreme până într-o zi, când stând de vorbă cu soțul meu, mi-a spus că trebuie să plece din țară. Exact în perioada în care ne luam noi concediu. Am fost botoasă rău. Până am aflat unde. Dada! Berlin! Mi-au lucit ochii și am bălit instant cu gândul la varianta de a-l însoți. Și așa am făcut.

Mi-am făcut plan de atac al Berlinului.
Prima oprire – OPEN air gallery. Ar fi trebuit să fie fix o galerie de artă în aer liber, pe un pod.
M-am pregătit de dimineața, mi-am făcut traseul, mi-am luat bilet, am uitat să îl validez, m-a prins controlorul, era un băiat draguț asa că doar m-a pus să cobor să îl validez, am ajuns unde trebuia doar că oha OPEN air gallery. Hmmmm… M-am încruntat, m-am învârtit, am întrebat. Nu mai era, deși era anunțat până pe 6 Iunie.
Asta e! M-am oprit într-o intersecție și mă uitam lung spre o stradă care îmi plăcea și către zidul Berlinului. Normal că am pornit pe străduță. Dupa câțiva pași am avut senzația ca știu locul. Dar nu de-alea de deja-vu, ci chiar il știam pe bune. Am mai avansat puțin și am descoperit pe partea stânga, fix acel hotel cu ceainărie în care fusesem în urma cu câțiva ani. Am stat puțin și m-am uitat zâmbind. Daca asta nu e destin, atunci ce e?
Mi-a trezit foarte multe amintiri experiența asta și parca a venit ca să imi confirme că e frumos drumul pe care am pornit, chiar dacă e greu uneori, satisfacția pe care o pot avea este extraordinară. Am simțit un suflu de optimism și de curaj pe care mi l-au dat oamenii ăia prin ceea ce au făcut. Se poate, și poți vorbi cu tot atâta pasiune ca și ei atâta vreme cât faci ce iți place.

Și acum vin eu și vă întreb ce ață a fost cea care m-a atras pe strada aia? Cum de am ales o străduța, cand aveam opțiunea de a alege zidul Berlinului? Coincidență, nu?

Aaaa și am uitat să vă spun că exact lângă hotel, pe un panou de led-uri, când să traversez, apare un mesaj: „color your life”.

I do! I color my days! It’s the start!