„Tu nu ești depresiva! Depresia e boala grea. Nici într-un caz un om care e depresiv nu pictează, nu iese din casă și nu face chestiile mișto pe care le faci tu!”

Așa mi s-a spus la un moment dat când mă alintam eu că sunt într-o perioadă „ușor depresivă”.

Nu m-am dus niciodată să mă analizeze cineva și să imi pună patalamaua că sufăr de depresie. Nu, nici eu nu cred că sunt pe bune depresivă, dar am zile în care mă simt pe marginea prăpastiei. Mă uit la ea și am senzația că oricând aș putea aluneca acolo, în groapa fara fund și aș pluti așa, în imponderabilitate „for the rest of my life”. Zile în care nu am chef să mă ridic din pat și da, nu îmi trebuie nici mâncare. Vreau doar să stau. Dar nu trebuie! Știu că nu trebuie, așa că trag de mine și mă ridic. Trag de mine pentru că știu că o să îmi fie mai bine după. Știu că dacă o să stau acolo chiar o să ajung să nu mai pot să ies. Dar am nevoie să îmi savurez tristețea. Din când în când am nevoie să mă las trasă de ea și să nu mă întrebe nimeni de ce. Nu știu de ce, așa că nici nu aș avea ce sa răspund.

Săpam zilele trecute, în încercarea de a găsi răspuns, de a afla de ce ajung acolo. Am pornit de la ce mă scoate din tristețe. De fiecare dată când încerc să mă montez și să mă ridic din pat, singurele lucruri care mă tentează sunt pictatul și năsturitul. La început nu știu cu ce să încep și mi-e greu. Când pun mâna pe cutite sau pe nasturi, ea știe singură drumul și întotdeauna când sunt în stările astea îmi ies cele mai frumoase idei. Satisfacția pe care o am la final nu cred că se compara cu nimic. Senzația aia este salvarea mea. Câtă vreme o să am dragostea pentru ele cred că am șanse să ramân cu picioarele pe pământ. Și dacă o să mă mai uit vreodată de pe marginea prăpastiei o să știu că nu ăla e locul meu. O să știu că e doar starea din care o să se nască ceva frumos, starea care o să îmi facă creativitatea îngropată să iasă și să se scuture de praf și să facă ce știe mai bine – să mă ghideze pe drumul ăla frumos. Pe drumul meu! Nu trebuie decât să o urmez.

Da, depresia mea poate face asta! Poate să scoată din mine lucruri frumoase. Așa ca nu o sa o alung. O pastrez și o mai scot din când in când. Atât cât îmi trebuie! Sper doar să nu ratez vreodată doza!