Mă uit din nou la ceas. Abia 12. Hai că trebuie să ne păstrăm pozitivismul. Mai sunt 2 ore.
De dimineață de la 9 am o singură grijă: să îmi blochez mintea. Nu trebuie să mă gândesc. Am încercat să citesc, dar nu am reușit să mă concentrez. Mă trezeam că îmi zboară gândul. Am citit o pagina de vreo 3 ori, așa că am renunțat. Afară nu mai stau că am fumat ca disperata de azi dimineață. Am băut și o groază de cafea.
O sa fie bine. Știu că o să fie bine, dar tot nu mă pot abține să nu am o teama de-aia fizică. Nu te gândi! Nu te gândi!
Noroc cu aștia de la Diva. Au băgat „Neveste disperate”. Cred că e singura chestie la care mă pot uita fără să fie nevoie să mă concentrez. Și mă mai și recunosc pe-acolo! Uffff! Ce relaxare!
Nu, nu, nu! Nu trebuie să se termine că mai am o ora! Ce fac încă o ora? Hai să caut niște vase de spălat!

Bine, hai să ne gândim! Pornim logic!
Eu: E un băiat descurcăreț! E doar o tabără! Și nu ține decât o săptămână! Și nici nu e primul copil care pleacă în tabără! Toată lumea îi recomandă pe oamenii ăștia! O să fie super experiență!
Mintea mea: Nu e primul, dar câți copii au fost trimiși de părinți la 5 ani?
Eu: Hai Minte, că exagerezi! Sunt mulți copii de vârsta lui care au plecat! Nu mai e ca pe vremea noastră! Copiii pleacă mai devreme acum!
Mintea mea: Auzi, dar te-ai gândit așa puțin? Cine o să îl ajute la spălatul pe dinți? Cine o să îl ajute să se îmbrace? Cine o să îi citească povestea seara? Cum o să se descurce pe munte cu rucsacul? Cum o să se descurce cu dușul? Tu l-ai văzut cât e de mic?
Eu: Sunt sigură că o sa îl ajute supraveghetorii! Toți au spus că sunt foarte implicați si că îi ajută pe copii! Auzi, Minte, mai lasă-mă în pace! Nu mai spăl nimic, că văd că nu merge!

Da, știu că sunt o mamă disperata, dar nu mă pot abține. Azi am experimentat cele mai lungi 5 ore din viața mea. Trebuia să ajungem cu Edi în prima tabără din viața lui la ora 4. La Sinaia. A trebuit să rezist asaltului minții mele timp de 5 ore. Plus drumul de încă vreo 2.
La nivel rațional știu că o să fie ok. Da, știu că nu e nici primul și nici ultimul. Dar v-ați uitat la el? E atât de mic! Știu că se adaptează și că o să se descurce, dar teama, grija aia de mama nu dispare oricât m-aș lupta cu ea.
Am stat lângă el toata dimineața și m-am uitat la toate nivelurile din Angry Birds doar ca să fiu aproape. Tot drumul am stat cu el în spate. Nu am făcut asta decât o singură data în viața lui, când avea febră și eram pe drum spre Tușnad, de Revelion.
Nu vreau decât să îi fie bine. La câte comentarii am primit în ultima vreme că e prea mic, am început să am dubii, deși la început eram siguri că e ok.

A fost o zi tare grea! Când am ajuns acolo eram atât de disperată să îi aranjez alea rapid și să îi explic de unde să își ia lucrurile, că deja simțeam că îmi tremură mâinile. Nu știu dacă a reținut ceva.

Și totuși sunt convinsă că o să fie bine. Îi plăcea tare acolo! Știu că nu am greșit! Dar tare îmi e dor de el! Nu vreau decât să îi fie bine! Să fie independent! Și să învețe să se distreze! Chiar și fără noi. Atât!

Dar era atât de mic!