„Ieri m-a luat ca sa imi arate hainele”
„Ce haine?”
„Alea de moarte!”
Fata mi s-a crispat, dar am încercat sa o urmăresc in continuare.
„Sora-mea, săraca, a tot incercat sa imi arate unde are hainele de moarte. De fiecare data cand vroia, eu nu o lăsam. Lasă, sor-meo, ca ai nurori. Or veni ele sa te îmbrace. Si ea zicea mereu: ‘lasă, Stanco, ca tu esti mai aproape!’ …si asa a fost! Tactu-mare tocmai fusese la ei si mi-a zis ca nu e bine deloc. Nu au trecut 3 ore si m-au sunat! M-am dus si am îmbrăcat-o. I-am pus costumul ăla in pătrățele. A murit pana in Crăciun. Costumul ăla era frumos si era mai gros.”
„Pai si tataie ce iti arată?”
„Sa il îmbrac cu cojocul. Si cu pulover. Sa nu ii pun costumul.”
„Pai de ce nu costumul?”
„Pai nu merge cu cojocul. Si nu vrea negru.”
„Mda. Probabil nici eu nu as vrea negru!”

Ajungi la 84 de ani si stii ca nu mai e mult. Stii ca te apropii de linia de finish. Si nu iti dorești decat sa te mai bucuri puțin de cei pe care ii lași in urma!

„Băiețelul lui tataie! M-ai cam uitat! Nu ai mai venit pe la mine!”

Ajung cam la doua luni si ii sun cam o data pe luna. Nu apuc. Si stiu ca nu vor mai fi acolo pentru mine decat pentru scurt timp. Si as vrea sa fiu copil. Si sa vina vacanța. Si ei sa fie acolo si sa ma aștepte. In schimb vorbim despre haine de înmormântare si ne bucurăm la fiecare noua lumânare in care sufla.

That’s life! That’s love!