Am fost copilul parintilor mei. Cam toata viata, as putea spune.

Am fost ascultatoare. Cam toata viata.

Am mers la scoala, am luat note bunicele, am incercat sa nu ies din cuvantul parintilor si al tuturor celor care reprezentau “superiorul”, sa fac ceea ce se astepta de la mine. Nu am iesit prea mult din coltisorul meu ca sa nu para ca as fi needucata sau poate sa il manii pe Dumnezeu ca mi-a dat o viata asa frumoasa si eu ma arat nemultumita.

Din cand in cand primeam cate un “good girl” care ma tinea in pozitia sluj pentru inca o vreme.

Si a venit un moment. O revelatie. O senzatie. M-am trezit. Si am inceput sa traiesc.

A fost foarte greu la inceput. De ce faci umbra pamantului? De ce faci ceea ce faci? Ce faci cand nu iti mai gasesti locul? Cine esti tu?

Eu nu sunt rolurile pe care le am. Niciunul dintre rolurile astea nu ma defineste. Eu sunt suma lor. Si mai sunt eu. Eu cu sentimente care sunt ale mele. Ale mele si atat. Nu au legatura cu parintii mei, cu sotul cu copilul sau cu oricine din jurul meu. Sunt niste bucatele care sunt ale mele si care ma definesc.

Am luptat mult sa le descopar si nu, nu voi renunta la ele doar pentru ca ele nu fac parte din ceea ce stia lumea ca eram eu inainte sa ma trezesc. Nu voi reveni la adormirea lipsita de sentimente doar pentru ca sunt mai usor de ingurgitat de mediu sau pentru ca era mai dragut sa par ok si sa nu ridic probleme.

Am probleme si e normal. Am zile proaste si e normal.

Prefer sa am o zi buna intre cinci mai putin bune, decat sa traiesc ziua cartitei pentru tot restul vietii si la final sa fiu multumita ca am trait o viata in care nu am deranjat pe nimeni prea mult.

Sursa imagine: http://wonderopolis.org/