Am promis ca o sa fac o incursiune in sufletul meu si in expresia lui pe panza, asa ca o sa incep in seara aceasta.

O sa incerc sa merg pe firul rosu, asa cum a evoluat relatia mea cu pictura si asa cum au crescut sentimentele mele in timp.

In prima perioada in care am pictat, mersul la pictura era o modalitate de a verifica faptul ca mai stiu sa socializez, ca mai stiu sa port o discutie cu niste oameni si ca ma pot ridica la nivelul lor. Dupa o vreme in care stai numai intre gangurituri de copil, nu mai stii sa vorbesti. Este o perioada grea in viata oricarei femei, desi sunt multe persoane care nu recunosc. Perioada in care stai acasa cu un copil o simti de multe ori ca o scoatere din circuit, trecand peste satisfactiile pe care ti le da fiecare noua lingurita de mancare ingurgitata sau fiecare aliment nou introdus in faza de diversificare. Faptul ca am gasit un loc unde o data pe saptamana imi puteam exersa abilitatile de comunicare era un motiv destul de bun la momentul respectiv pentru a continua.

Am inceput cu lucruri simple ca sa capat incredere. Au urmat tablourile foarte migaloase care mi-au luat mult timp, dar in acelasi timp mi-au mutat atentia din zona in care imi petreceam ziua intr-o alta zona. Deja cand ajungeam la curs Rodica ma intreba: “Ce mai construim azi?”. Capatasem dexteritate si o aplecare catre “caramizi”. Toate au capatat sens in momentul in care am inceput sa imi explic motivul din care am ales modelele respectiv. Fiecare in parte insemna un sentiment, o nevoie sau o senzatie pregnanta care era undeva ingropata adanc in subconstient.

Zidul a fost unul dintre tablourile care mi-a consumat multe energii negative si care m-a incarcat de multe senzatii pozitive in momentul in care l-am finalizat.

Fiecare caramida in parte a avut tratament special. Intai culoarea de baza, apoi umbrele, apoi luminile. Pe fiecare caramida.

La final, cand m-am uitat la rezultatul unei munci asidue, nu am vazut baza, umbrele si lumina ci am vazut un mesaj. Am vazut ce a insemnat acea munca repetitiva. Era dorinta mea de libertate, era sstrigarea dupa o lume in care responsabilitatile nu te apasa. Era asumarea unei responsabilitati care a venit sub cea mai scumpa forma de lume. Si oricat ai tanji la vreun moment dat dupa libertate, ea nu va mai exista. Nu sub forma de dinainte. In permanenta ai un sufletel mic care depinde de tine, care se va forma asa cum vei sti sa il ghidezi si va fi rezultatul unei munci asidue. Cu baza, umbre si lumini!