Am primit observatii ca nu mi-am continuat povestile despre tablouri, asa ca e momentul sa revenim la povesti! 🙂

In toata perioada cat am stat acasa, inainte de a reveni in campul muncii, tot ce am lucrat avea in comun un element: miscari repetitive. Ma ajuta foarte mult toata acea munca asidua de 10 – 12 ore la un singur tablou. Ma facea sa ma relaxez si sa fac ceva frumos, fara a ma concentra foarte mult. Dupa primele miscari pe care trebuia sa le invat, restul le faceam mecanic. Mai erau doar pe final cateva linii, lumini si umbre care intregeau imaginea si care imi mai atrageau atentia pentru o vreme. Lucrari frumoase, corecte si curate!

Ca sa nu existe dubii, le iubesc pe toate, dar mai mult ca sigur acum nu as mai putea sta sa fac un zid caramida cu caramida, sau sa fac iarba sa creasca fir cu fir. Au reprezentat o etapa in formarea mea, un soi de purificare a mintii si a sufletului, intr-o perioada in care aveam nevoie de asta.

In completarea procesului “creativ”, ceea ce m-a ajutat foarte mult atunci si m-a echilibrat foarte tare, a fost mersul la atelier. Fiind in permanenta cu niste oameni care ridicau probleme si deschideau subiecte dintre cele mai controversate si adanci, mi-a dat o reala senzatie de bine. Cele mai multe discutii porneau de la probleme de zi cu zi, pe care cu totii le aveau, insa felul in care fiecare om isi sustinea punctul de vedere pornind de la experienta proprie, de la propria reprezentare a vietii, toate astea faceau deliciul celor 2 – 3 ore care treceau intotdeauna mult mai repede decat ne-am fi dorit!

Zilele trecute cand am fost la atelier m-am reintalnit cu una dintre colegele mele de pictura din acea perioada! O revedere extrem de emotionanta! Am reluat povestile exact de unde le-am lasat in urma cu doi ani. Cu aceeasi efervescenta si aceleasi sentimente profunde. O singura schimbare: stilul de pictura!

In urma cu doi ani incepusem doua tablouri, tare dragi mie,fiecare cu povestea lui.

Primul era o reprezentare a unui sat din Papua Noua Guinee. O poza care pe mine m-a marcat foarte tare, facuta de Bradut Florescu intr-una dintre expeditiile lui.

Fiecare tema pe care am ales-o la un moment dat are legatura cu sentimentele pe care le aveam atunci. Fiind in perioada in care inca ma pregateam sa incep lucrul, sa revin intr-o colectivitate, alegerea temei a aratat atunci exact nevoia mea de a face parte din ceva, de a apartine unui grup.

Am abandonat-o pentru multa vreme. Nu am gasit forta sa o termin. Imi placea tare, dar imi era teama ca la final nu va arata asa cum mi-am dorit eu!

Asa arata ea si nu imi pare rau ca am finalizat-o! Este una dintre lucrarile pe care le iubesc!

Tot acum doi ani am inceput o alta lucrare pe care am dedicat-o din start mamei mele. As putea spune ca era finalizata inca de atunci, dar nu pentru mine. Ii lipsea consistenta. Nu era ce vroiam! Nu avea viata!

Pentru cei care nu au citit povestile despre copilaria mea, trebuie sa mentionez ca eu imi iubesc foarte tare mama, care e o persoana de o energie si daruire fantastice! Este nascuta ca sa se sacrifice pentru a le fi celor dragi bine!

Cand ma gandesc la ea, ma gandesc la eforturile pe care le depune. Acum fiind si eu mama, o inteleg mult mai bine!

Tabloul acesta nu era decat dorinta mea pentru ea: relaxare si odihna, timp pentru ea si pentru sufletul ei!

L-am abandonat pentru ca era un tablou corect, dar care nu respira dragostea si pasiunea pe care eu le vroiam acolo.

In ianuarie am trecut printr-o perioada grea. Pe fondul acelor eforturi nenumarate pe care mama mea le face, sanatatea ei a suferit foarte tare. Problemele au facut-o sa ajunga la spital intr-o stare nu foarte buna! In momentele alea, gandul care mi-a trecut prin cap a fost ca nu am fost in stare nici macar sa ii dau tabloul! Emotiile si starile prin care am trecut cred ca le cunosc toti cei care au trait la un moment dat frica de a nu pierde pe cineva drag fara a apuca sa le demonstreze cat de mult il iubesc!

La urmatoarea vizita la atelier am vrut sa il termin! Nu va pot spune cam ce tristete m-a cuprins in momentul in care am ajuns acolo si nu reusise Rodica sa imi gaseasca panza!

M-am dus in vizita la spital si i-am dus un buchet maaaaare de flori! Radea! “Mai mamico, dar nu am nascut!” Imi venea sa ii spun: “Ba da! Pe mine! In urma cu multi ani!”

Trecand peste aceste momente grele, am revenit la panza mea! Mi-am dat seama ca aplicam o tehnica gresita! Asta era motivul pentru care nu iesea ce vroiam eu! Acum e gata, la parintii mei in sufragerie si asteapta ca un suflet bun sa o inrameze!