Ia uite ce mi-a dat mami din pooooooood!

Cand o bluza, cand o fusta, rezultatul era diferit de fiecare data, dar expresia de mai sus a fost un fel de lait motiv al copilăriei mele. Având o sora mai mare cu 5 ani, podul era spațiul de depozitare al tuturor chestiilor care ei nu-i mai trebuiau, iar pentru mine vizita acolo era de parca as fi mers la shopping in magazine. Bine, de fapt era ca un talcioc, sau târg vintage!

Din păcate, cu timpul am crescut amândouă, iar preluarea de haine devenit imposibila, dar fascinația pentru pod a rămas! Oamenii au tendința de a depozita in pod toate lucrurile pe care nu le mai folosesc, dar sunt încă bune, așa ca scormonitul pe acolo e ca operatiunea de căutare de comori, sau ca si scormonitul după vestigii in siturile arheologice! :-)))

Cand eram prin liceu am dărâmat casa bunicilor mei, ca sa le facem una mai „falnica”! Un bun motiv pentru mine sa iau la scormonit tot. Cred ca doua chestii mi-au plăcut cel mai mult: cărțile tatălui meu din școala si scrisorile!

La cărți ma fascina ca găseam acolo diverse informații/ lectii care fuseseră scoase din manualele din perioada comunista, iar cele pe care le făceam si noi, dar interpretate intr-un mod complet diferit!

Eeeee, dar scrisorileeee!
Un părinte, pentru copilul lui este THE părinte, un gen de zeu, care le știe pe toate, care are drepturi supreme asupra ta, care iti poate spune da sau nu la orice inițiativa/ plan pe care l-ai putea avea. Ce? Om? No way! Poate ai vostri, dar nu ai mei!
Si intr-o perioada de acest gen au apărut scrisorile! Da, da, de dragoste! Scrisorile primite de tatăl meu in vremea liceului, pe care parțial l-a făcut la București, de la diverse fete de prin sat, iubite de-ale lui. Nu-mi venea sa cred! Nu știam ce sa fac cu ele! Sa le ascund? Sa le arunc? Tare mi-ar fi părut rău de ele, ca arătau așa impresionant, cum au rezistat ele mulți ani pana sa ajungă in mâinile mele, ar fi fost păcat! Da, dar daca nu le aruncam le putea găsi mama mea! Cine știe ce s-ar fi întâmplat! Cea mai in măsura persoana cu care sa ma sfătuiesc era bunica mea!

Am luat scrisorile si am început sa i le citesc! A început sa imi povestească de fiecare in parte ce defecte aveau, cum erau, ale cui erau! Foarte distractiv, plus ca m-am prins ca nu avea nimeni nici o șansa sa treacă de bunica mea! Cred ca a fost tartorul relatiilor lui taica-meu! Si tot povestind, din una in alta, a început sa imi povestească si de maica-mea! Cum arată ea cand a văzut-o prima data, cum stătea cu prosopul „in poala” si ochii in jos. E foarte ciudat sa iti vezi părinții ca oameni si este un exercitiu inutil daca nu ești suficient de matur ca sa ii intelegi.

Si am ajuns si la magicele scrisori, care in afara de faptul ca erau foarte interesante, nu prezentau interes pentru nimeni, ca maica-mea se pare ca le stia!

Zilele trecute, am trecut pe autostrada si am depășit doua mașini de posta româna si ma întrebam daca mai exista oare oameni care sa trimită scrisori sau cari postale! Era așa frumos sa le păstrezi, sa faci colectie a gandurilor frumoase trimise de prieteni din toate costurile lumii! Noi ce trimitem acum? Mail-uri, SMS-uri! Fără human touch, fără a da posibilitatea gandurilor noastre sa circule libere prin lume! Păcat!

Din fericire si eu am apucat sa ii salvez scrisorile de dragoste ale sotului si sper ca intr-o zi si copilul meu sa facă așa cum am făcut si eu undeva in vara anului ’96, in casa jumătate demolata de la bunica mea!

//

Web analytics