Fiecare cu fricile si frustrările lui. Cu toții ajungem la un moment in viata in care ne dam seama ca daca am lua-o de la capăt am face lucrurile altfel. Unele se pot schimba, altele vor rămâne adânc implantate in noi si probabil vor fi regretele vieții noastre. Cata vreme putem trai cu ele, totul e ok. Problema e ca la un moment dat devin obsesii. Si daca noi nu le mai putem repara, atunci ne facem copii. Urmasii noștri sunt condamnati sa fie unealta noastră de a ne stinge obsesiile. Eu nu am avut ocazia sa învăț germana? Nici o problema! O sa o mănânce fi-miu pe pâine! Nu a avut cine sa ma învețe sa pictez? O rezolvam si pe-asta! O sa meargă el la cursuri!

Dar de câte ori ne intrebam daca si el vrea asta? Nu cumva noi fix prin încercarea de a ne șterge obsesiile noastre ii creăm copilului nostru, viitorului adult, un alt sir de frustrari? Ce-i drept, diferite de ale noastre.

Cand l-am dat prima data pe Edi la gradinita avea 1 an si șapte luni. Am participat cu emoții la prima ședința cu părinții. Înainte de a merge acolo m-am pregătit moral pentru momentul extrem de important. Nu va pot descrie socul pe care l-am avut cand am vazut inversunarea părinților, si in mod deosebit a mamelor de a-si supraîncărca odraslele. Inversunarea de a face comparatii si de a cere evaluări, doar pentru a se convinge ca au cel mai deștept copil. Wtf? Copiii aia, la nici 2 ani, aveau o lista de optionale care ar fi dărâmat si pe unul mai mare, darămite pe un ghemotoc care abia Știa sa meargă. O mama era chiar ușor stresată ca vrea 6 optionale pentru copilul sau , iar săptămana nu are decât 5 zile lucrătoare! Eu in locul ei, le-as fi propus educatoarelor sa lucram si sâmbăta! 😄

Primii ani au fost un cosmar din punctul asta de vedere. Ma trezeam obsedată de gânduri ciudate, cauzate de întrebări de genul: „cum, încă nu merge?”, „auzi, dar nu o fi bolnav, ca prea plânge rau”, „încă poarta pamperși? Pai copilu’ meu a renunțat de jumatate de an. Edi e mai mare, nu?”

Toata lumea stia mai bine decât copilul meu sau decât noi, părinții, exact in ce faza de dezvoltare ar trebui sa fie. Mai grav e cand te prinde cineva cu întrebări de-astea fix cand ai si tu îndoielile tale, ca deh, ești om si e prima data cand faci de-astea! Ăla este momentul in care începi sa alergi de dementa cu olita dupa copil sau te apuca plansul direct in olita, gândindu-te ca ești praf. Nu ești in stare, ca mama, nici sa dezveti copilul de pampers.

Săptămânile trecute am avut iar o faza de-asta! Am fost in vizita la nepoti, iar cel mic (mai mic decât fi-miu cu un an) știe toate literele. Pentru fi-miu toate literele sunt x sau a. O săptămana nu am dormit si am cautat de turbata pe net despre dislexie. Pana la urma mi-am dat seama ca am stresat copilul atât de tare cu literele încât deja le refuza. Nu mai vrea sa gândească atunci cand facem joculete cu litere. Ii e frica sa nu ne dezamageasca si atunci le refuza.

Probabil cu toții ne dorim sa avem cel mai frumos si mai deștept copil! E normal! Si eu vreau la fel! Dar hai sa ne dam un pas înapoi si sa ne amintim care e rolul nostru de părinți! Hai sa ne amintim ca trebuie sa ne lăsam copiii sa își trăiască copilăria. Nimeni pe pământul asta nu o sa le-o dea înapoi! Nu as vrea peste ani sa ma trezesc si sa imi dau seama ca eu am fost cauza din care copilul meu nu a ajuns așa cum mi-as dori! Din dorința de a avea un copil bun, le insuflam o pasiune pentru competiție, care e buna pana la un punct. Le insuflam obsesia pentru perfectiune si dependenta de feedback. Nu cumva asta o sa fie sursa nefericirii de mai târziu?

Si sa ne intelegem! Asta vine de la o mama care si-a dat copilul la 3 optionale, inclusiv germana si pictura. Târziu mi-am dat seama ca lui ii place pictura, dar doar cand se uita la mine pictand, sau cand ii mai arat un tablou nou. L-am dat la muzica, dar am descoperit ca lui ii place dansul.

Am făcut si probabil o sa mai facem greșeli in job-ul asta de părinți! O sa învățăm împreuna cu el, dar sa nu uitam ca trebuie sa il ascultam. De multe ori cer carte de instructiuni, dar din păcate nu a venit cu una!