Cam știți ce a vrut sa zică autorul cu titlul, nu? Cunoașteti melodia, oarecum celebra, care repeta din cand in cand „da, da, de ziua ta” :-))))

Azi a fost ziua mea. De nume, ce-i drept. Dar am avut așa o tristete apropiată de un început de depresie. Si ma tot intrebam oare de ce! Si dupa analize repetate am ajuns la aceeași concluzie: tot educatia e de vina!

Toate senzatiile si stările pe care le asociem cu anumite ocazii, toate sunt rezultatul unor obiceiuri, ale unor experiente anterioare.

In copilărie, zilele mele erau cele mai importante ocazii ale anului. Cam cu o luna înainte de ele începeam sa le amintesc tuturor ca trebuie sa imi ia cadou. Dupa care urma za final countdown pana la D day. Săracii ce i-am mai stresat. Eu zic in copilărie, dar de fapt am ținut obiceiul pana l-am avut pe Edi.

Tin minte ca ziua respectiva era întotdeauna absolut deosebita. De cand ma trezeam dimineața si pana seara primeam o mulțime de cadouri si felicitări si telefoane. Era o zi altfel. Doua zile pe an ma simteam buricul pamântului. Nimeni nu ma certa, nu ma pedepsea, aveam parte numai de lucruri frumoase. Wroooong!!!!

A trecut timpul si am rămas cu o senzatie cum ca zilele astea doua trebuie sa fie altfel, dar acum se presupune ca ești matur. Nu mai ai pretenția ca toata lumea sa țină cont de tine. Nu ești important. Nu atât de important. Sunt alte lucruri care contează, iar tu nu o sa mai fii pe primul loc, decât poate pentru un număr extrem de redus de persoane.

Nu pot uita ca într-un an eram la birou si deși era ziua mea, șeful meu m-a băgat in status meeting aproape toata ziua. Nici măcar nu am putut răspunde la telefon. Cam trist, ce sa zic!

Si totuși încă imi cant de ziua mea:
„E ziua ta, mai Nico
In dar ti-am adus inima
Si crede-ma, mai Nico
Un dar mai frumos nu se putea!”

Măcar sa imi amintesc ce frumos era in anii copilăriei! Sa mai fiu printesa pentru o zi, ca de refrenul cu „da, da, de ziua ta” parca m-am cam saturat!