Pentru prima data in viata mea am participat in weekend la un targ de handcraft, vintage si alte asemenea. Vroiam sa imi expun nasturii si sa vad care e reactia oamenilor cand dau cu ochii de o mulțime de chestii făcute cu nasturi.
Nu știu daca își închipuie cineva emoțiile pe care le-am avut. Am stat in seara de dinainte pana la ora 2 noaptea si tot nu mi s-a părut ca e totul perfect. M-am trezit de dimineața si m-am înființat in locatie cu mult înainte de ora anunțată. Vroiam sa vad cum e, cum sa ma organizez.
Spre marea mea dezamagire locatia s-a deschis foarte târziu. Am așteptat in fata usii si am înghețat pana a venit cineva sa ne deschidă. Am încercat sa nu ramân fără entuziasm de la atâta lucru, așa ca am continuat excursia spre locul in care urma sa ne expunem lucrurile. Al doilea soc a fost cand am intrat acolo. Un subsol! Ok, in mod normal este o berărie chiar draguta, m-as duce cu drag acolo cu prietenii. Singura problema e ca asta era un targ. Având in vedere faptul ca evenimentul nu a fost bine promovat, ar fi ajutat ca măcar locatia sa fie la vedere, iar pentru starea mea de spirit niste soare ar fi facut mult bine.
Cam așa au arătat premisele la prima mea ieșire la un targ. Nu știu daca as putea descrie exact senzatia pe care o ai in momentul in care sperantele, așteptările tale sunt date de toți peretii din cauza unor factori externi. Tu știi ca ai muncit si ai adunat un număr considerabil de nopți nedormite ca sa fii sigur ca ai o prezenta onorabila, doar ca…nu ai cui sa te prezinți!
Ziua de sâmbăta a decurs sub lumina slaba a becurilor din locatie si sub incidența gandurilor din categoria celor de mai sus.

Pana la un punct! Spre finalul zilei, cand deja starea de dezamagire si frustrare atinseseră apogeul, am concluzionat ca nu are nici un sens sa mai particip si ziua următoare. Nu ar fi fost decât o pierdere de timp. Am fost întrerupta din gândurile mele de o colega expozanta care s-a apropiat hotărâtă de standerul meu de tricouri. I-am zâmbit si m-am apropiat de ea. Am început sa vorbim. I-am spus povestea fiecărui tricou si cum am ajuns eu sa cos nasturi. Le-am trecut pe toate in revista si a concluzionat: unul dintre mesaje era facut pentru ea. Il vrea! Si mai vrea unul! Pentru sora ei! Incantata le-am dat tricourile si am continuat discuția. M-au întrebat ce ma diferențiaza pe mine de alții? Am zâmbit pentru ca este una dintre primele întrebări ale unui om care si-a petrecut ultimii 12 ani in marketing. M-a întrebat de ce nu abordez oamenii, de ce nu le spun povestea.
Am avut o revelatie. Așa e! Are dreptate! Am o poveste unica! Fiecare tricou are un mesaj, doar ca il știu doar eu. De ce nu il spun?
Este atât de usor cand fac asta cu brandurile altora, cand le spun povestile, cand încerc sa „vând” alt brand. De ce nu ar merge la fel cu al meu?

Normal ca m-am răzgândit! Am participat si duminica! Si am vorbit! Toata ziua! Mi-am amintit experiențele din urma cu 15 ani, cand eram promoterita si vorbeam cu pasiune cu oamenii si imi plăcea. Mult! Toata ziua am spus povestea. Doar ca de data asta era povestea mea si a tricourilor mele.

Fetelor, nu pot decât sa va multumesc! Mi-ați amintit ca nu e așa greu sa vorbești! Nu e greu sa transmiți pasiunea. Ea e acolo! Trebuie doar sa o lasi sa iasă! Unzip the passion! Unzip the color!