Cred ca partea cea mai frumoasa in faptul ca îmbătrânesc e ca buchetele de flori care au atâtea flori cati ani fac devin din ce in ce mai frumoase, mai bogate. 🙂

Asta e un obicei vechi al părinților mei. In fiecare an imi făceau buchete cu varsta mea. A început sa devină interesant de pe la 17 ani. Acum, sincera sa fiu nu mi se mai pare chiar funny, deși trebuie sa recunosc ca buchetele arata demential.

E clar ca anul asta am o problema cu varsta. De fiecare data cand spun cuiva cati ani fac, reactia e de admiratie. Cei cu varsta mai înaintată își iau privirea aia melancolica: „ce varsta frumoasa”, iar ceilalți se uita cu „uau! Ce misto!”. Noroc cu fi-miu care a concluzionat uitându-se la tort ca „mami face 3 ani! Hahahaaaa…. E mai mica decât mine”. Made my day!

Daca tot se apropia ziua mea, am început sa ma uit in urma si sa analizez cam de cand am început sa simt ca nu mai sunt pustoaica, ca îmbătrânesc. Mi-am dat seama ca au fost doua faze, doua reprize: una dupa 25 cand m-am prins ca s-a dus adolescenta si a doua pe la 31 cand am simțit ca a început procesul de îmbătrânire.

Aia cu 25 a fost o descoperire șocanta. Eram pe munte cu o gasca mare de prieteni, eu fiind tot timpul cea mai tânara din grup. Si cum ne chinuiam noi pe o panta destul de abrupta in drum spre Curmatura, intre doua gafaieli, un prieten ma întreaba: „auzi Dumitrasco, tu tot 25?” Si eu râzând ii răspund: „hai ma ca am mai îmbătrânit si eu. Am facut 27.” Am stat puțin si am început sa calculez, ca mi se părea ca suna ciudat. Si am tot calculat pana am picat in fund. La propriu. „Fuck! Am 29! Am pierdut 2 ani pe drum.” Constientizarea a fost tare ciudata. Nu știu la ce m-as fi așteptat. Cred ca ma ma gândeam ca o sa ma schimb drastic dupa 25. Ma așteptam sa se întâmple ceva in interior care sa te facă sa devii brusc adult. Nu știu, sa vina o forța, o entitate din exterior care sa scoată bagheta magica si sa zică: „de azi înainte vei fi adult!” Si gata! Totul sa se schimbe! Si sa nu doara! Dar culmea! Nu a fost asa! Viata a curs lin mai departe si eu m-am simțit fix la fel, pana la faza in care apărea o diferența intre ce simteam si ce scria in acte.

Repriza a doua cred ca a început pe la 30 si un pic si încă se continua, dar asa, pe episoade. Asta a fost mai dubioasa. E un gen de căutare continua, de redescoperire. Încerci sa vezi daca ce faci, faci bine. Daca e ceea ce iti place. Întrebări de-alea grele, cu „scopul pe pământ”, cu evaluarea ta in toate posturile si activitățile.
Nu știu daca e neaparat o criza, ci o maturizare. Trebuie sa faci fata in roluri atât de diferite si care iti oferă si recompense pe măsura. Trebuie sa fii mama, soție, fiica, nora, angajat si multe altele in funcție de fiecare om in parte.

Fiecare rol de-asta are frumusetea lui si ai vrea sa ii dedici cat mai mult timp, dar vine treaba cu prioritizarea. Sa nu uitam ca timpul e limitat. Si la un moment dat viata ta devine o fuga permanenta din dorința de a le face pe toate. Daca mai esti si usor perfecționist, cam nasol! S-a dus cu echilibrul.

Problema cu criza e atunci cand uiti sa iti păstrezi o bucățică de timp si pentru tine. Incepi sa te frustrezi ca nu tine nimeni cont de ce vrei tu, de tine. Ca nu contezi, ca tu uite cate faci pentru toți, iar ei?
Cam cate din chestiile pe care le faci zilnic sunt obligatorii sau pe cate dintre ele ti le-a cerut cineva?
Cum vrei ca cei din jur sa țină cont de tine daca nici pentru tine nu însemni prea mult? Încearcă sa fii mai blând cu tine si lucrurile or sa meargă mult mai lin. Acorda-ti timp pentru tine si vei vedea cu cata energie te umpli. Pune-ti in lunga lista de to do si lucruri pe care ti le doresti tu. Nu te mai aștepta continuu de la ceilalți sa facă ceva ca sa te facă fericita. Fa tu primul pas.

Daca reusim sa aplicam asta, buchetul mare de flori va fi un motiv de bucurie. Ne va arata cati ani plini de frumusețe am trăit.

La cat mai mulți!