Mă trezesc câteodată dimineața cu o poftă de viață si un chef de făcut lucruri frumoase de nu-mi vine să cred. Și de cele mai multe ori îmi iese. Cred că singurele zile în care mi se schimbă starea sunt cele în care mă încarc de energii negative de la cei din jur. Am o tendință naturală de a absorbi energii, fie ele pozitive sau negative.
Ce zici? Ai o zi proastă? Esti plin de draci? Aaaa, nu-i bai! Dă la mine, că merge! Și uite așa mă trezesc că, de unde dimineața auzeam păsărele și mă bucuram de iarba verde și de soare, pe la prânz ajung să mă înjur birjărește cu toți taximetriștii în trafic.
Dar măcar am apucat să mă bucur de cafea!

Am alte zile, în schimb, în care mă trezesc direct obosită și montată. De regulă sunt diminețile de după nopți agitate. Am un mod aparte de a-mi aduce în vise oameni pe care nu i-am mai văzut de ani buni, sau rememorez părți din întâmplări din copilărie, atât de îndepărtate încât acum le reinterpretez. E așa o aglomerație în visele astea, încât dimineața mă simt ca după organizarea unui eveniment cu sute de persoane.
Si mă trezesc bătrâna! Ma trezesc întrebându-mă ce ar mai fi de făcut. Chiar am avut o viață plină. Am făcut o mulțime de lucruri, am văzut o groaza de locuri, am luat tone de decizii, am râs și am plâns de milioane de ori, am vorbit mult, mult peste media unanim acceptată pentru un om (de fapt pentru o femeie). Ok. Le-am făcut. Ce e mai departe?

Stau de multe ori și mă gândesc că până la vârsta asta am făcut școala, am muncit, m-am căsătorit, am făcut casa, am făcut un copil, am plantat zeci de copaci. Am senzația că deja toate lucrurile importante s-au întâmplat. Și în zilele astea deprimante mă gândesc că de acum încolo viața pare doar o chestie de spectacol. Stai și te uiți la ce ai realizat și îți amintești, ca bătrâneii ăia pe prispă, cum ai luat tu decizia de a face tot ce ai făcut!

Norocul e că nu mă ține mult. Îmi amintesc de câte mai vreau să fac și câte mai vreau să văd și îmi trece. Mai vreau un copil, vreau să mergem în Japonia, visez la o casuță mică la munte unde să stau cu copiii toată vara și să alergăm buburuze, să culegem flori și să dormim în hamac, să mergem la o tura de pescuit pe Ebro, să mai am încă o expoziție personală, să ajung să îmi fac un magazin de prezentare cu toate nebuniile mele creative (știu exact cum o să îl decorez), să citesc încă o mie șapte sute de cărți, sa mai vad o tona de răsărituri, să urc pe munte, să beau mojito pe plajă și…somebody stop me! 🙂

Pentru astea trăiesc și zâmbesc în fiecare zi. Pentru astea trec peste zilele în care mă simt bătrână. Pentru că știu că există și mă așteaptă.