Aveam vreo 30 de ani când niște prieteni, nu știu prin ce metode ne-au convins sa ne punem schiuri in picioare. Am încercat cu tot felul de argumente: ca suntem bătrâni, ca nu are sens, ca nu ne place, ca e frig si altele din aceeași serie. Ei, nimic! Mergeți, încercați si vorbim după.

Ne-am dus! Am ajuns intr-o pensiune cam ca o casa de la țara de la noi, dar puțin mai modernă. Am încercat sa imi reprim reacția ușor agresiva calculând câți bani ne-a costat acea cămăruța! Mi-a ieșit!
Am mai dat o poala de bani si pe închiriat schiuri si încă una pe școala de ski. Hai ca vedem!

Cu „hai sa vedem” am ținut-o in fiecare zi.

După prima zi de ski eram complet epuizata, plină de vânătăi si cu orgoliul rănit. După a doua aveam un picior cam rănit si lacrimile reținute in ochi împreuna cu mucii de rigoare pana la prima întrebare de „cum a fost azi?”! Mi-am pornit tirada de înjurături si jurăminte ca nu imi mai pun schiuri in picioare niciodată in viața mea. Am continuat așa încă preț de vreo câteva willibirne (adică snaps de pere Williams), după care a început distracția.

Dimineața, printre lacrimi si înjurături mi-am strâns vânătăile in boots si am pornit spre școala de ski. Ne-au luat la selectat. Cei mai buni urcau pe munte, fraierii rămâneau la baza pe pârtia de copii. Ce credeți? Am urcat sau am rămas? Evident ca orgoliul meu avea sa fie rănit again! Am rămas cu fraierii. De fapt cu fraierele. 6 muieri, printre care si eu aveam sa ne alegem cu un alt instructor care sa reușească sa ne învețe mai multe decât cel de dinainte. Când tocmai ma pregăteam sa duc toate sculele înapoi si sa ma duc la spa, unde se pare ca sunt mai buna, a venit un superhaios de băiat care ne-a zis ca o sa fie instructorul nostru in următoarele zile!
Hmmmm…. Ok. Cred ca spa-ul poate sa aștepte! Prea zâmbește frumos băiatul asta! :-))
Amărâtul a avut mult de suferit de pe urma noastră! A carat la skiuri de cred ca i-au ajuns pe toată viața. A trebuit sa aștepte după fiecare sa meargă la buda, sa își aranjeze parul după ce si-a dat jos casca si sa își lingă rănile după câte o căzătura. Ne-a explicat fiecăreia ca important e sa ne distram si sa ne simțim in siguranța, ca doar așa o sa ne placa. Ne-a învățat sa ne facem spătar din schiuri si sa stam la plaja pe munte. Ne-a dat pana la urma curajul sa continuam atunci când eram gata-gata sa renunțam.
Nu știu pe unde o mai fi acum, dar sa-i dea Dumnezeu sănătate ca dacă nu era el imi scrânteam piciorul mergând pe strada, nu alunecând cu capul in jos pe o pârtie roșie cam ciudațica si nici nu as fi gustat din frumusețea vietii la apres ski!
Si sa le dea Dumnezeu sănătate si prietenilor noștri care au convins doi babalâci in devenire sa își urce picioarele de sedentari pe schiuri si sa își ia viteza la vale.