Cand am ajuns triști?

Stau si ma întreb cand am ajuns sa nu ne mai bucurăm de nimic, sa nu ne mai bucurăm de viata. Viata noastră a ajuns o serie de lucruri de rezolvat si de probleme de „handle-uit”. 

Vorbesc cu prieteni cu care nu am mai vorbit de mult si discuțiile noastre au ajuns o înșiruire de probleme. Parca suntem la un concurs la care trebuie sa vedem cine are viata mai grea si cine reușește sa ii facă fata mai bine. „Am avut copilul in spital”, „nu stiu ce o sa ma fac cu părinții”, „nu mai pot face fata job-ului”. Astea si multe 

 altele. Sub diverse forme si cu diverse valente, dar esența este aceeași. Am ajuns intr-un moment al vieții noastre in care tratam toata viata ca pe o mare lista de responsabilități. Facem parte dintr-o categorie avantajata, i-as putea spune. Nu murim de foame, ne putem permite concedii si am reușit sa ne satisfacem dorințele. Dar câta vreme am savurat plăcerea de a ne îndeplini o dorința? Cat de multe lucruri ne amintim din ce am făcut in ultimii 10 ani? 

Cand eram puștani toata viata era o colectie de amintiri frumoase. Ne chinuiam din greu sa ajungem in locuri in care nu am mai fost si ne amintim si acum, după multi ani, exact ce am făcut in fiecare concediu, dar cat de multe ne amintim din concediul de anul trecut? Ce am făcut de revelion in urma cu doi ani? 

E adevărat ca ne putem scuza spunând ca atunci era viata mai simpla, ca nu erau atât de multe lucruri pe lista noastră de to do. Dar e doar asta? 

Ma uit in jur la modul in care tratează oamenii problemele, la înverșunarea pe care o vezi peste tot, pe cele mai neînsemnate subiecte. De ce transformam totul intr-un fel de concurs? Ce ne așteaptă la linia de sosire? Avem mai mult de câștigat daca intr-o dezbatere ni s-a dat dreptate sau daca am câștigat noi locul de parcare? 

Zilele trecute la Hornbach m-a ajutat un domn care era la coada in spatele meu. Foarte drăguț din partea lui, dar trebuie sa recunosc ca primul instinct a fost sa imi pun mana pe geanta, deși zău ca omul arată mai mult de parca ar fi iesit acum de la sala, nu de la Rahova. Atât de rare sunt gesturile astea încât primul instinct este sa vezi mai întâi un interes ascuns in spatele oricărei intenții. 

Nu vi s-a întâmplat ca atunci cand v-a sunat o cunoștința doar ca sa vada ce faceți sa va întrebați daca nu cumva are nevoie de ceva? 

Ei bine, cam asa se poate exemplifica modalitatea in care am ajuns sa gândim. Ne-am lăsat învinși de pesimism, de responsabilități si de mentalități. Am ajuns sa ne lăsam copleșiti de partea neagră a lucrurilor si ne miram la final de zi de ce suntem obosiți. Nu am făcut nimic in mod deosebit! Ne-am folosit toate energiile in cel mai greșit mod. Ne-am încărcat negativ de la fiecare claxon pe care l-am primit pe strada sau de la orice refuz al copilului de a face ceea ce i s-a spus. Si asa trece fiecare zi. Si la finalul anului nu ne amintim decat câteva chestii fun pe care le-am făcut sau, daca nu am fost norocoși, poate nici pe alea. Si ne trezim după ceva vreme sa spunem ca suntem nefericiți, ca nu am mai făcut nimic pentru noi. Ne-am dedicat toata viata celor din jur. Am rezolvat probleme si am îndeplinit responsabilități. 

Ma gândeam sa închei intr-un mod optimist, cu un gen de îndemn, dar daca as fi găsit soluția la problema asta probabil nu m-ar mai fi bântuit acum si v-as fi scris, probabil, despre cat e de simplu sa fii fericit. 

Din păcate nu am găsit cheia, dar măcar încerc sa imi trag câte un semnal de alarma si încerc sa imi domin modul de a gândi. Stiu ca toata lumea are probleme si stiu ca e in job description-ul nostru sa încercam sa le rezolvam, dar încerc sa conștientizez ca nu le pot rezolva eu pe toate. Ma gâfâie lista cu chestii de to do zilnice, dar stiu ca daca o sa iau din cand o pauza sa imi admir trandafirii chiar nu o sa ia foc lista. Încerc sa imi forțez mintea sa ia partea pozitivă a lucrurilor, deși in lumea in care trăim este o adevarata provocare sa rămâi optimist. 

E bine ca măcar din cand in cand sa iti rezervi puțin timp sa te analizezi si sa vezi daca iti place cum esti, daca esti fericit, sau măcar mulțumit. S-ar putea sa iti mulțumești mai târziu. 

2 gânduri despre &8222;Cand am ajuns triști?&8221;

  1. chiar zilele astea ma gandeam la faptul ca fac acelasi lucru in fiecare zi: trezit, 5 minute leneveala in pat, mers la baie, hranit pisici, spalat pe maini, imbracat, job, venit acasa, curatat litiera, hranit pisici, 30 min jogging, dus, mancat, ceva timp pe net si/sau jucat cu pisici/caine si gata ziua. vineri seara sau sambata dimineata curatenie. sunt lucruri care chiar trebuie sa le fac si nu pot taia nimic de pe lista, astfel stiu cum arata intreaga mea saptamana pas cu pas si chiar daca am impresia ca sunt in siguranta, ca am control asupra evenimentelor (ceea ce-i doar o iluzie), mi se pare coplesitor. unde-i spontaneitatea? nu vrea sa ma gandesc la persoanele alea care au notate in agenda toate lucrurile care le vor face pas cu pas in urmatoarele 6 luni. e un fel de robotizare. nici nu ma mir ca suntem asa frustrati. in copilarie era altfel, fiecare zi era o aventura

    Apreciază

Stiu ca ai o părere despre asta! Imi poți spune aici:

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s