„A fost odată ca niciodată un băiețel pe care îl chema Edi. Și acest băiețel avea o mămică pe care o chema Nico și un tătic pe care îl chema Marius. Și Edi ii iubea foarte mult pe părinții lui, dar din când în când îi mai și supăra…”

Poveștile lui Edi. Le ascult în fiecare seară la baie. Stă pe spate în cadă și inventează o poveste despre ce a făcut în ziua respectivă și ce a învățat nou din ce a făcut. E un obicei pe care l-am căpătat când avea vreo trei ani și eram prea obosită ca să îi citesc, așa că îi inventam o poveste despre el. Era micuț tare și oricum nu rezista până terminam eu de citit o poveste, așa că am învățat împreuna să facem povești cu tâlc.

Era devreme tare. Cred că nu se făcuse încă 5. Mă uit spre ușa de la camera lui și nu mă pot abține. Intru la el ca să îl mai văd o data cum doarme. Să îl văd cu ochii de acum. Doarme pe burta în „poziția de somn”, cum îi spune el. „Nu pleca pana nu îmi fac poziția de somn!”. Așa îmi zice în fiecare seară.

Aparatul de dinți zace în mijlocul patului și mă face să zâmbesc.  Oare cum să îl fac să îl țină în gură?

Îl pup cu foc. Mormăie puțin, dar adoarme înapoi cu un zâmbet vag pe față. Iubitul meu!

Mă urc greoi în mașină și alunec în lumea gândurilor și scenariilor. Oare cum o să fie după? O să reușesc să îl iubesc la fel de mult? Dar pe ea o să o iubesc la fel de mult? M-au luat toate fricile. O să fie bine? Cum o să ne descurcăm? Mda, mă rog. Cred că e cam târziu să îmi pun întrebări de-astea!

 

Mă holbez în niște lumini puternice de deasupra mea și mă enervează tare că nu pot să respir bine. De fapt nu mă enervează, mă sperie. Tot încerc,  dar nu-mi iese. O doamnă protocolară îmi explică de ce nu pot respira și exact ce mai urmează.

Mi-a zis că o să mă doară în capul pieptului înainte să iasă puiuța. Aștept să mă doară, dar…  Iubirea mea, câta gura are! Te iubește mami! Ce mică ești, mămica! Mi-o dă să o pup și e mică și așa de călduță! Rămân cu un zâmbet pe față.
„E bine fetița, doamnă!” este propoziția care mă relaxează complet.

E bine, fetița! O să fie bine! O lacrimă îmi alunecă ușor în timp ce ațipesc.
…

În sfârșit în salon. Ce sete îmi era! Au zis că îmi aduc fetița mai târziu. Și mi-e și foame! Diseară am voie să mănânc ceva. Unde o fi Marius?  Abia aștept să îmi aducă și băiatul diseară. Cât de mica era! Și ce dulce! Hai să întreb când mi-o aduce! Mi s-a făcut dor de ea!

…

„Bună, mami!”

„Bună,  iubitule! Ce face puiul meu?”

Mă uit la el și mă lovește! Doamne cât e de mare! Când a crescut așa? Îmi vine să plâng, dar mă abțin! Cred că sunt nenorociții ăia de hormoni! Puiul meu drag! E stresat. Nu-şi găsește locul.

„Unde te-a operat, mami?”

„Nu poate mami să îți arate acum, că sunt pansată!”

„Ce vânătăi ai pe mâini! Te doare, mami?”

„Mă doare, pui, dar nu insuportabil! Sunt ok! Hai la mami!”

„Pot să te pup?”

„Da, pui! Doar să nu mă lovești la operație,  în rest, ne drăgălim în continuare exact la fel!”

„Poți să mă iei în brațe?”

„În brațe nu te poate lua mami încă, dar te pot îmbrățișa!”

Îl îmbrățișez lung și îl adulmec! Mă uit la obrăjorii lui și mă întreb când au încetat sa fie de bebeluș. Pielicica lui, care mi se părea cea mai fina din lume, acum îmi pare de copil mare. Îmi curg lacrimile continuu și îi repet în ureche încetișor „te iubește mama mult de tot”! Îi repet obsedant în dorința de a-l convinge si de a mă convinge și pe mine că totul va fi bine. Să îl conving că timpul pe care nu îl voi mai avea pentru el nu înseamnă că nu îl mai iubesc! Să îl asigur că el este în continuare sufletul meu. Singura diferența e că mami are mai multe suflete acum.

Puiul mamei, ce mare te-ai făcut, iubitule!