Am câteva zile bune de cand am gura lipita. Nu vorbesc decât strictul necesar, acolo unde e nevoie. In rest…o mare bătălie de gânduri. Ma concentrez la cate un pas ca sa nu ma apuce panica.
A început cu telefonul. Eram intr-o întâlnire, dar il așteptam. M-am scuzat si am răspuns. Prin hohote de plâns am înțeles doar „cand vii? E naspa rau de tot. E metastaza!”

Creierul nu vroia sa proceseze. Am scurtat întâlnirea, am facut check-out la hotel si am plecat. Printre hohote si suspine ma concentram sa vad drumul. Nu știam cum sa fac sa ma controlez ca sa ajung in siguranță. Am oprit de câteva ori pe dreapta ca sa imi revin. Ma apuca o frica fizica. Imi amorteau mâinile si imi tremurau picioarele. Mai aveam 90 de km, dar nu ma mai simteam in stare. Imi consumasem toata energia. Noroc cu niste calciu si magneziu de prin geanta.
Imi amintesc ca la una dintre opriri, pe partea cealaltă a autostrăzii a oprit o platforma. Nenea a coborât si m-a întrebat dc am probleme cu masina. I-am facut semn ca sunt ok. A venit mai aproape si m-a întrebat daca vreau o bomboana de ciocolata. I-am zâmbit si i-am spus ca nu e nevoie. M-am gândit ceva vreme la omul ala.

A urmat o învălmășeală de zile cu alergatura prin spital la investigatii, cu asteptari incredibil de lungi si cu plansete pe la colturi, urmate de bravuri pe fata. Încă încerc sa imi alung toate sentimentele ca sa nu ma copleseasca.

Am trecut cu bine de prima etapa. Pare sa nu fie metastaza, iar tumora de pe creier e operabila. Mai e mult pana o sa avem certitudini, dar avem o speranța. Ne agatam de ea pentru ca la începutul săptămânii nici nu exista.

Dupa o perioada lunga in care nici nu il recunosteai, azi a fost el. Tăticul meu, asa cum il știu. Cu zâmbetul lui, cu amărăciunea lui si cu frica lui.
Nu pot sa zic decât „Doamne ajuta!”!