Maine fac 34 de ani.

Incerc sa imi dau seama daca simt ceva legat de asta. Nu stiu daca ar trebui sa simt ceva.  Cred ca asa ar fi normal. Azi toata ziua am avut prea multa treaba ca sa stau sa ma gandesc la asta. Pe seara a inceput introspectia. Si concluzia e ca nu simt nimic. Nu sunt trista ca fac 34 de ani, nu sunt happy ca fac 34 de ani. Nu simt nimic. De fapt, nu simt ca e ziua mea maine.

Incerc sa ma incarc cu niste energie pozitiva, doar ca sunt in acea faza in care nu am senzatia ca fac ceva in mod deosebit bine. Adica am senzatia aia ca fac ce trebuie, cand trebuie, dar ca nu ma „afirm ” cu nimic. Stii cum e sa te simti normal?

Fac o tona de lucruri, dar cand faci multe stai si te intrebi pe care dintre ele il faci bine. E bine sa faci atatea sau ar trebui sa te concentrezi pe una-doua la care sa incerci sa excelezi? Si de ce naibii trebuie sa excelezi la ceva? Doar pentru ca stii  ca fiecare trebuie sa fie „bun” la ceva?

Daca ma pune cineva sa ma descriu in cateva cuvinte trebuie sa stau sa ma gandesc putin. Ce fac eu? Cine sunt eu? Ce ma caracterizeaza?

Da, sunt sotie si sunt mama. Cat de bine indeplinesc rolurile astea? Nu stiu. Sper doar ca bine. Daca ma iau dupa ce spune copilul cand ii dau ceva dulce sunt cea mai minunata mama din lume, dar cand nu ii dau tableta sunt cea mai rea! Sa ii dau  tableta mai des? :-))))

Pictez. De cand n-am mai pictat? Sincer, nu imi amintesc! Imi amintesc senzatia placuta pe care mi-o da, dar nu reusesc sa imi fac timp pentru asta. Ar trebui sa gasesc 3-4 ore intr-o zi in care sa nu fac nimic altceva, ceea ce e din ce in ce mai greu.

Fac consultanta. Imi place. Aici am senzatia aia ca fac ceva, ca e ceva construit de mainile mele. Dar aici esti intotdeauna privit ca „cel din exterior”. Nu ai senzatia aia de apartenenta. Cateodata imi lipseste statul cu colegii la o cafea sau sentimentul ca esti o mica rotita dintr-un angrenaj mult mai mare. Si ca esti important pentru angrenaj. Asta e! Dezavantajele antreprenoriatului.

Fac nasturi. Si asta imi place tare, dar la fel ca la pictura, e nevoie de timp. E nevoie de stare si de inspiratie. E nevoie de apreciere ca sa te motivezi sa continui. E nevoie de cerere care sa te impinga sa iti depasesti limitele. Ei bine, in viata reala trebuie sa imi depasesc contorul de pasi din telefon ca sa adun comenzi si like-uri.

Fac cursul de design vestimentar. Foarte frumos. Imi place. Dar mi-a scazut apetitul in momentul in care am simtit prima ezitare a trainerului legat de performanta sau de sansele mele de reusita.

Sunt mama. Sunt sotie. Sunt creativa. Sunt consultant. Sunt pictorita. Si totusi…ce ma defineste?

In teorie ar trebui sa fiu fericita cu ceea ce fac. Mai ales ca am varietate si fac o multime de lucruri care mai de care mai frumoase. In practica, in schimb, sunt doar dependenta de feedback. Nu, nu de feedback. De incurajare. De apreciere. Vreau sa aud urale. Vreau sa stiu ca ceea ce fac, fac bine. Or fi reminiscentele perioadei in care am cochetat cu scena sub diverse roluri. 😉

Maine fac 34 de ani si nu cred ca simt ceva legat de asta. Stiu doar ca dintr-un motiv care imi scapa, din cand in cand sunt dependenta de incurajari. Si nu vreau sa ma lupt cu ce simt. Nu vreau sa gasesc in mine energia ca sa fac ce imi place, ci vreau sa stiu ca ceea ce fac eu place sau ajuta oamenii. O fi nenorocita de piramida a lui Maslow de vina. Sau poate e doar educatia. Sau pur si simplu sunt slaba. Nu vreau sa caut explicatii. De explicatii ne-am cam saturat cu totii.

Maine fac 34 de ani. Nu pot sa sper decat ca nu ma va intreba nimeni cum ma simt la 34 de ani ca zau ca nu stiu ce sa ii raspund. Cred ca ma simt…normal.