Discutii…

“Ieri m-a luat ca sa imi arate hainele”
“Ce haine?”
“Alea de moarte!”
Fata mi s-a crispat, dar am încercat sa o urmăresc in continuare.
“Sora-mea, săraca, a tot incercat sa imi arate unde are hainele de moarte. De fiecare data cand vroia, eu nu o lăsam. Lasă, sor-meo, ca ai nurori. Or veni ele sa te îmbrace. Si ea zicea mereu: ‘lasă, Stanco, ca tu esti mai aproape!’ …si asa a fost! Tactu-mare tocmai fusese la ei si mi-a zis ca nu e bine deloc. Nu au trecut 3 ore si m-au sunat! M-am dus si am îmbrăcat-o. I-am pus costumul ăla in pătrățele. A murit pana in Crăciun. Costumul ăla era frumos si era mai gros.”
“Pai si tataie ce iti arată?”
“Sa il îmbrac cu cojocul. Si cu pulover. Sa nu ii pun costumul.”
“Pai de ce nu costumul?”
“Pai nu merge cu cojocul. Si nu vrea negru.”
“Mda. Probabil nici eu nu as vrea negru!”

Ajungi la 84 de ani si stii ca nu mai e mult. Stii ca te apropii de linia de finish. Si nu iti dorești decat sa te mai bucuri puțin de cei pe care ii lași in urma!

“Băiețelul lui tataie! M-ai cam uitat! Nu ai mai venit pe la mine!”

Ajung cam la doua luni si ii sun cam o data pe luna. Nu apuc. Si stiu ca nu vor mai fi acolo pentru mine decat pentru scurt timp. Si as vrea sa fiu copil. Si sa vina vacanța. Si ei sa fie acolo si sa ma aștepte. In schimb vorbim despre haine de înmormântare si ne bucurăm la fiecare noua lumânare in care sufla.

That’s life! That’s love!

IMG_0952-0

IMG_0953-0

Cine se trezeste de dimineata….

….are de dus copilul la gradinita!

Sau la scoala, in functie de copilul din dotare!

Visez acele cateva saptamani din timpul anului in care te poti trezi la ce ora vrei. Alea in care nu e nevoie sa bantui prin casa la ore matinale ca sa pregatesti laptele cu cereale si sa tragi de bietul copil care iti spune cu ochisorii lipiti: “Mami, nu vreau sa ma trezesc! Mi-e somn!” si tu ii raspunzi plina de compasiune: “Stiu, mami! Si mie!”

Da, vacanta! :-)

Deja iti imaginezi cum o sa te cuibaresti in pat si o sa te trezesti la ce ora vrei, timp de o saptamana intreaga! Iti dai seama?

Nimic nu iti poate umbri aceasta fericire!

Sau…?

Ia sa vedem, cam ce ar putea sa imi strice mie minunatul vis?

Scenariul 1:

Sa fie copilul care imediat cum ia vacanta intra la  220 si cum se crapa de ziua se trezeste si trage de tine ca sa ii spui daca are voie sa se joace cu tableta?

  • Mami, pot sa ma joc cu tableta?
  • Mami, e prea dimineata! Hai mai baga-te in pat langa mine sa mai dormim putin!
  • Fraaaaate! Bineee! Dar nu stam mult!
  • Fraaaate, bine! Juma’ de ora macar!

Dupa fix 10 minute incepe sa se frece in pat!

  • Mami, cat a trecut?
  • Nu stiu, mami, ca am ochii inchisi!
  • Mai stam mult?
  • Mamica, du-te, te rog jos si ia-ti tableta!

In maxim 20 de minute se aude strigand de jos:

  • Maaaaaami, imi cumperi si mie un joooooc?

Scenariul 2:

Ai o gramada de treaba si nu mai stii cum sa le programezi! O parte le amani pe saptamana viitoare. Lasa ca ajungi OK.  Lasi copilul la gradi la 8:30 si ai jumatate de ora sa ajungi. E OK.

Uffff ce bine ca ai reusit sa ti le organizezi. Deja te stresau.

Vine weekendul! Asta e momentul in care afli tot felul de chestii de care uitasei cum ar fi: “Pai saptamana viitoare e vacanta”

Pe buneeeee???? Nu creed! Macar o dimineata daca imi lasam libera!

Gata! A trecut si vacanta! Inapoi la gradi de luni!

“Mami, nu vreau sa ma trezesc!”

1240349_650206838331154_2092767943_n

Vreau si trebuie

E trecut de 11 noaptea, dar e weekend. In mod normal la ora asta trebuia sa dorm. Trebuia sa… In mod normal la ora asta dormeam. Dar azi nu am chef. Plus ca am si dormit vreo ora la prânz, asa ca nu mi-e somn mai deloc.

Ma uit la History Channel de vreo 3-4 ore. Cu pauza de culcat copilul. Nu e atât de interesant încât sa nu renunț. Pur si simplu sunt eu blocată. Nu imi vine nici măcar sa schimb canalul ca sa caut altceva.

Ma decid intr-un final sa ma ridic si imi iau agenda. Cand am terminat-o pe-aia de dinainte mi-am ales una care sa para happy. Speram sa îndepărteze senzatia de repulsie pe care o am cand ma uit la ea. E colorata, cu o ilustrație haioasa făcută de Cristiana Radu. Știam ca problema nu era agenda, dar am zis sa “give it a shot”. Săraca de ea cred ca nici daca imi făcea una cu nasturi nu ar fi reușit sa imi schimbe senzatia.

In timp ce ma uitam in gol spre televizor am avut o revelație: sa imi iau agenda si sa scriu in ea lista cu ce vreau sa fac. Am tone de proiecte de-alea care ma fac fericita si pe care nu le trec pe lista. De ce? Pentru ca lista e pentru chestiile pe care trebuie sa le faci, nu pentru ce vrei sa faci. Se presupune ca nu uiti ce vrei sa faci, nu? Ei bine, ba da! Uiti sa le faci loc in program. Dimineata cand te trezești iti verifici lista si ai senzatia ca viata ta este doar o mare lista de “trebuie” si la sfârșitul zilei daca te intrebi ce ai făcut cu adevărat pentru tine, pentru sufletul tau, iti amintești cu greu de un masaj strecurat in program.

E clar ca singura varianta de a scăpa de senzatia asta este sa imi programez si lucrurile frumoase. Viata e scurta si e păcat sa o transformam intr-o lista lunga de trebuie, care nu face nimic altceva decat sa ne facă sa ne trezim dimineata fara chef de viata si fara chef de alte “trebuie”!

So, vreau si trebuie sa ma bucur de noua mea lista. Incepand de azi. Începând cu un nou tablou!

IMG_0948

Începuturi…târzii

Aveam vreo 30 de ani când niște prieteni, nu știu prin ce metode ne-au convins sa ne punem schiuri in picioare. Am încercat cu tot felul de argumente: ca suntem bătrâni, ca nu are sens, ca nu ne place, ca e frig si altele din aceeași serie. Ei, nimic! Mergeți, încercați si vorbim după.

Ne-am dus! Am ajuns intr-o pensiune cam ca o casa de la țara de la noi, dar puțin mai modernă. Am încercat sa imi reprim reacția ușor agresiva calculând câți bani ne-a costat acea cămăruța! Mi-a ieșit!
Am mai dat o poala de bani si pe închiriat schiuri si încă una pe școala de ski. Hai ca vedem!

Cu “hai sa vedem” am ținut-o in fiecare zi.

După prima zi de ski eram complet epuizata, plină de vânătăi si cu orgoliul rănit. După a doua aveam un picior cam rănit si lacrimile reținute in ochi împreuna cu mucii de rigoare pana la prima întrebare de “cum a fost azi?”! Mi-am pornit tirada de înjurături si jurăminte ca nu imi mai pun schiuri in picioare niciodată in viața mea. Am continuat așa încă preț de vreo câteva willibirne (adică snaps de pere Williams), după care a început distracția.

Dimineața, printre lacrimi si înjurături mi-am strâns vânătăile in boots si am pornit spre școala de ski. Ne-au luat la selectat. Cei mai buni urcau pe munte, fraierii rămâneau la baza pe pârtia de copii. Ce credeți? Am urcat sau am rămas? Evident ca orgoliul meu avea sa fie rănit again! Am rămas cu fraierii. De fapt cu fraierele. 6 muieri, printre care si eu aveam sa ne alegem cu un alt instructor care sa reușească sa ne învețe mai multe decât cel de dinainte. Când tocmai ma pregăteam sa duc toate sculele înapoi si sa ma duc la spa, unde se pare ca sunt mai buna, a venit un superhaios de băiat care ne-a zis ca o sa fie instructorul nostru in următoarele zile!
Hmmmm…. Ok. Cred ca spa-ul poate sa aștepte! Prea zâmbește frumos băiatul asta! :-))
Amărâtul a avut mult de suferit de pe urma noastră! A carat la skiuri de cred ca i-au ajuns pe toată viața. A trebuit sa aștepte după fiecare sa meargă la buda, sa își aranjeze parul după ce si-a dat jos casca si sa își lingă rănile după câte o căzătura. Ne-a explicat fiecăreia ca important e sa ne distram si sa ne simțim in siguranța, ca doar așa o sa ne placa. Ne-a învățat sa ne facem spătar din schiuri si sa stam la plaja pe munte. Ne-a dat pana la urma curajul sa continuam atunci când eram gata-gata sa renunțam.
Nu știu pe unde o mai fi acum, dar sa-i dea Dumnezeu sănătate ca dacă nu era el imi scrânteam piciorul mergând pe strada, nu alunecând cu capul in jos pe o pârtie roșie cam ciudațica si nici nu as fi gustat din frumusețea vietii la apres ski!
Si sa le dea Dumnezeu sănătate si prietenilor noștri care au convins doi babalâci in devenire sa își urce picioarele de sedentari pe schiuri si sa își ia viteza la vale.

IMG_4941

IMG_4940

IMG_4939

Șantajul

IMG_0947

Aventura asta cu viata de părinte se dezvaluie cu noi elemente in fiecare zi.

Sunt zile in care te uiti in oglinda si te bucuri din tot sufletul de ce părinte meseriaș esti si parcă îți pare rău că ați fost doar tu și copilul. Sigur ai fi vrut sa te vadă măcar unul-doi alți părinți care poate au dubii de abilitățile tale, sau vreo ruda care iti critica relația cu copilul. Ma rog! At the end of the day e important ca a fost o zi minunata si ca tu ai crescut in ochii tai!

Sunt alte zile cand te intrebi continuu cine dracului te-a pus pe tine sa faci copil! Esti praf si nu ai nervi si energie sa o duci la capăt! Si te intrebi cum fac alții! De ce ei par fericiți si incantați de rolul lor si tu ai asa o stare de epuizare de ti-ar fi teama sa te uiti in oglinda.

Noi am fost dăruiti cu un copil absolut genial. E foarte frumos, ambițios si il duce si capul. Problema e doar ca trebuie sa il gestionezi.
Nici un răspuns nu este valid fara un argument clar in spate, care argument trebuie sa fie si foarte credibil. Varianta cu “nu faci aia pentru ca iti spun eu”, nu funcționează. Plus ca daca ii dai o Interdicție trebuie sa spui clar de ce si sa fii pregătit sa te challenge-uiasca pana in pânzele albe.

Am avut o discuție din seria asta cu el referitor la jucării. Vroia sa ii iau o jucărie. Eu exasperata deja de tonele de jucării care zac prin mansarda transformate in mormane inutile evident ca i-am spus ca nu ii iau.
“De ce?”
“Pentru ca nu mai vreau sa dau bani pe jucării care stau aruncate intr-un colț! Te joci cu ele o zi, după care le lași si ajung tot in mansarda!”
“Dar mie imi plac jucăriile noi!”
“Mama, asta e! Nu putem avea tot timpul jucării noi! Le mai folosim si pe cele vechi!”
“Dar mama colegului meu de ce ii aduce câte o jucărie noua in fiecare zi cand il ia de la gradinita?”

Aici am stat muuuult pe gânduri pana m-am decis si i-am explicat ca mama respectivului coleg il șantajează cu jucării pe copil sa vina la gradinita, pentru ca nu stie ce argumente sa ii dea ca sa il convingă, copilul fiind muuult mai mic si inca in faza de “nu”, asa ca a apelat la varianta de șantaj.

După o discuție luuuunga a ajuns la concluzia ca șantajul chiar nu e chiar asa de rău daca el se alege cu o jucărie. Deci e ok. :-))))

2014 in review

De dimineata, asa, intre somn si realitate încercam sa imi fac un scurt rezumat al anului. Ma gândeam chiar si la lista de rezoluții. Nu prea sunt eu adepta rezoluțiilor de început de an, dar cred ca din cand in cand putin focus face bine!

Cand deschid mail-ul, ce sa vezi? Si cei de la WordPress.com se îndeletniceau cu chestii similare! Iete raportul blogului. A fost un an bun. Pe final mi s-au cam terminat cuvintele, dar revine rezerva noua in câteva zile!

Nu pot decât sa sper ca o sa am numai inspirație pozitivă anul viitor. Doamne ajuta!

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 6,300 times in 2014. If it were a NYC subway train, it would take about 5 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Ninja nu merge decat cu vrajitoarea!

Sa mai vrajitorim si noi, ca sa nu ne plictisim!

Una dintre cele mai asteptate zile ale toamnei pentru copilu’ meu e clar Halloween-ul. Ne pregatim din timp, frumos, cu costume, dovleci si alte chestii de sezon.

Daca ma intrebai in urma cu cativa ani, primeai cea mai vehementa reactie de dispret fata de sarbatoarea asta si alte sarbatori de-astea “importate” de pe la altii. “Iete, nene, ce destepti sunt altii! Toti au evenimente de-astea de exportat si noi, mai prosti, inghitim tot.”

OK, recunosc ca inca sunt convinsa ca toate evenimentele astea au fost importate din rationamente pur comerciale, mai ales ca Halloween se pare ca e a doua sarbatoare dpv al vanzarilor pentru comerciantii de prostii sezoniere. dupa Craciun, in State. La noi probabil ca Valentine’s Day si nevoia de dragoste sunt mai puternice, tinand cont de densitatea de inimioare pe metru patrat care populeaza tarabele in februarie.

La prima tura de Halloween la Edi la gradi, in urma cu vreo 3 ani, i-am cumparat, destul de reticenta, un costum de soricel. L-am imbracat si l-am trimis acolo fara sa fiu prea convinsa daca si cat o sa reziste in el. In al doilea an i-am imprumutat unul, de rege. A fost foarte mandru! Deh, copil! Ii place deja sa conduca tot! Si dupa s-a marit. Si i-am vazut bucuria si placerea sa se costumeze si sa sculpteze si sa faca tot felul de elemente de decor specifice. Cam cum as putea sa ii rapesc bucuria asta? In baza a ce? A unei reticente ale mele fata de chestii importate? Cum sa ii explici unui copil ca bucuria ii este rapita doar pentru ca noi avem niste principii sau ca vrem sa “stay true” obiceiurilor neaose?

Ei bine, dupa niste ani am ajuns sa impartasesc bucuria cu el. Asa ca o Testoasa Ninja se asorteaza bine cu o vrajitoare. :-)

IMG_3994

Ma intreaba in fiecare zi daca si eu am Halloween-ul si ma costumez tot vineri, cand are si el la gradi. In fiecare zi mi-a explicat ca el este fericit ca are o mama vrajitoare asa de “tare”. OK, I can live with that!

Oare sa imi para rau ca supar preotimea care s-a declarat complet impotriva acestei sarbatori “sataniste”?

http://www.europafm.ro/stiri/interne/mai-multi-preoti-din-romania-cer-ca-halloween-ul-sa-nu-fie-sarbatorit~n79027/

Ce înseamnă viata perfecta?

Citeam la un moment dat pe Facebook un citat de-ăla deștept care zicea o treaba simpla: daca ai probleme, tine-le pentru tine. Bine, normal ca zicea intr-un limbaj mai drăguț, nu asa pe direct, dar cam aia e ideea!
Ne apuca pe noi, o data la ceva vreme sa ieșim la cafele cu prietenii si începem sa ne spunem durerile. După ce ne uscam gura povestind, plecam de acolo cu o senzatie. De câte ori e de bine senzatia aia? De câte ori pleci de acolo cu senzatia ca e tare bine sa vorbești cu cineva? In ultimii ani, din ce in ce mai des, după o experiența de genul asta….regret. Si atât!

Am avut de curând o experiența de-asta cand eu m-am apucat sa zic tot ce mai patisem. Stai sa vezi, pai de soacra, pai de copil, vai, da’ barbatu’!!!! Si după ce termin eu de povestit, cu broboane de sudoare pe frunte, primesc o replica de genul “viata mea e chiar minunata! Totul e perfect!” Faza la care am rămas ușor blocată. Va dați seama cam cat de intens a fost valul de frustrare care m-a cuprins?

Credem ca avem prieteni buni, dar din păcate relațiile de prietenie adevarata parca au dispărut! Suntem atât de image conscious încât inclusiv între prieteni promovam o imagine. Doamne ferește sa creadă vreunul ca suntem normali, iar pozele alea perfecte de pe Facebook erau o făcătură!

Oameni buni, relaxați-va! Toata lumea are probleme! Fac parte din chestia aia reala, care se numește viata! Iar perfecțiunea aia proiectata…știm ca nu e pe bune! Asa ca atunci cand ieșiți la o relaxare cu prietenii va puteți scoate coada de matura din fund si chiar sa va relaxați. Avem asa de puțin momente de-astea, încât e păcat sa nu ne bucurăm de ele!

Si copilul meu e genial, si sotul e minunat, iar socrii ma ajuta fantastic de tare! Asta nu înseamnă ca nu am momente in care imi vine sa ma urc pe pereți de nervi produși de copilul meu cel genial, sau ca nu exista faze in care imi vine sa ii scot ochii sotului meu cel minunat! De socrii, săracii ce sa mai zic! :-)))) Repet: asta e viata reala! Nu vad de ce ar trebui sa o ascund! Si nici nu o voi face! Doar ca o sa am grija sa nu vin cu karma mea negativă in viata ta perfecta! ;-)
Fiecare cu perfecțiunea lui!

IMG_0921.PNG

Abia după ești om

Mă uit în față cu disperare și văd că nu se mai termină coloana asta. Încerc să mă gândesc ce variantă am. Nțțț, nu văd prea multe. Asta e! O fac! Bag viteză! O să am timp să rezolv până ajunge el să treacă de intersecție.
Ies repede din mașină, iau landoul cu băiatul, îl arunc în mașină din spate și fug.
Nu știu unde mă duc!
Mă trezesc după intersecție. Mă uit de disperată după mașina în care am băgat copilul. Oooooo nuuuuu! Simt cum ma cuprinde disperarea! Îmi dau seama că nu îmi mai amintesc nimic. Nu știu ce număr avea, ce marcă era! Nu-mi amintesc nimic. Doar că era albă. Cât de cretina pot fi? Cum pana mea să nu mă uit măcar la număr.
Și acum ce fac? Unde îmi găsesc copilul? Ce dracu’ a fost în capul meu? Unde să mă duc acum? Ce o să îi zic lui tac’su? Aveam o treabă și am aruncat copilul în mașina unui necunoscut?
Aș suna la poliție, dar nici măcar nu știu ce să le spun. Oare omul ăla o fi mers drept sau o fi luat-o la stânga sau dreapta? Cum de nu m-am gândit la asta înainte? Cum de mi s-a părut așa de simplu? Oare ce face un om normal când se trezește cu un copil aruncat în mașina?
Doamne Dumnezeule, ce mă fac acum?

M-am trezit leoarcă, nervoasă și frustrată. Cum să faci așa ceva? Cum ar putea un om sa facă așa ceva?

Am stat puțin să mă calmez și atunci mi-am dat seama că a fost un vis. Normal că nu aș putea niciodată să fac asta. Este doar una dintre fricile mele. S-a gândit să mă bântuie în somn, că atunci când sunt conștientă le alung, așa că s-a gândit să mă ia prin învăluire!

Am pierdut demult șirul nopților în care m-am dus să îl ascult ca să fiu sigură că respiră și e ok. Și șirul zilelor cu sperieturi că nu-l mai văd în parc, sau că a fugit de lângă mine direct în stradă, într-o fracțiune de secundă.

Frumusețea și magia rolului de părinte sunt întotdeauna umbrite de frica de a nu-ți pierde copilul. Este unul dintre cele mai negre gânduri din câte ți-ar putea trece prin cap. Încerci în permanența să le blochezi, așa că pari chiar normală, dar din când în când mai scoți la iveală toate frustrările nesiguranței și atunci intri în categoria de “mamă nebuna”! Asta e! Ți-o asumi! Nu vrei decat să îl aperi și să fii sigură că o să fie ok! Să știi că puiul tău va fi întotdeauna bine! Atât! În momentul în care ai dat viață puiului, te-ai condamnat la frici pe tot restul vieții tale. Nu mai ești om! Ești părinte și abia apoi om.

IMG_3877.JPG

IMG_3881.JPG

IMG_3878.JPG