Luminita de la capătul tunelului

Am nevoie! Am nevoie sa știu ca exista si ca e acolo pentru mine! Ca ma așteaptă cuminte sa o găsesc! Daca ea promite ca ma așteaptă, eu promit sa o caut!
Luminita mea pe pânza!

20140802-225535-82535937.jpg

Posted in My art, my soul, Pictura/ desen | Tagged , , , | Scrie un comentariu

Back up! Just a little!

“Oooo….daaaa! Este fix ce vroiam!”
Asta e senzația pe care o caut de fiecare dată când pictez.
Domnul Sultana, când mergeam la curs mă vedea din când în când că nu eram mulțumită de ce pictam și mă punea tot timpul să fac același lucru: să mă ridic de pe scaun și să mă dau 2 pași mai departe. “Așa! Și acum uite-te din nou!”.
Avea dreptate! De la distanță lucrurile par întotdeauna altfel. Când ești concentrat pe detalii, uiți de “the big picture”.

Așa că cea mai căutată senzație atunci când pictez e bucuria aia că iese ce vreau eu, că sunt pe drumul cel bun. Mă dau cei doi pași în spate și mă uit.

Ca în viață! Când ești complet absorbit de detalii, e bine să mai iei o pauză și să te dai doi pași în spate! Abia atunci începi să vezi!

Work in progress:

20140731-160145-57705284.jpg

Posted in My art, my soul, Pictura/ desen | Tagged , , , , | Scrie un comentariu

Dă-l mai departe

Zilele trecute stăteam pe holurile spitalului în lunga așteptare a doctoriței.
De dimineață mă tot uitam la o fată cam de vârsta mea. Stătea pe hol, pe un scaun, în așteptarea unui doctor. Avea în mână un film. Am văzut-o de câteva ori scoțându-l și uitându-se la el. Se tot agita pe scaun, nu-și găsea poziția. Dupa o așteptare destul de lungă, a intrat la doctor. O vreme nu am mai vazut-o și am crezut că a plecat. Dar nu plecase. A ieșit dupa o vreme. A stat puțin pe scaun și apoi am vazut-o cum începe să plângă. A lăsat filmul acolo și a iesit pe scara. A plâns vreo jumatate de ora. Mi s-a facut milă de ea că îi recunoșteam disperarea și m-am dus să îi dau o pastilă de plante pentru calmare și puțina apă. S-a uitat șocata la mine și apoi mi-a zâmbit cu cel mai dulce zâmbet plâns.
Nu știu cine e și nici ce problemă are, dar nu pot decât să sper că o sa fie bine și să îi urez multă sănătate.

Asta a fost in contrapartida pentru nenea care a oprit pe autostradă ca să îmi ofere o bomboană de ciocolată.

Ce îmi pare rău e că de obicei când avem porniri de umanitate ni le înfrânam. Si e păcat!

Un frumos exemplu de cat e de molipsitor binele:

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , , , , | Scrie un comentariu

Cand dai piept cu viata

Am câteva zile bune de cand am gura lipita. Nu vorbesc decât strictul necesar, acolo unde e nevoie. In rest…o mare bătălie de gânduri. Ma concentrez la cate un pas ca sa nu ma apuce panica.
A început cu telefonul. Eram intr-o întâlnire, dar il așteptam. M-am scuzat si am răspuns. Prin hohote de plâns am înțeles doar “cand vii? E naspa rau de tot. E metastaza!”

Creierul nu vroia sa proceseze. Am scurtat întâlnirea, am facut check-out la hotel si am plecat. Printre hohote si suspine ma concentram sa vad drumul. Nu știam cum sa fac sa ma controlez ca sa ajung in siguranță. Am oprit de câteva ori pe dreapta ca sa imi revin. Ma apuca o frica fizica. Imi amorteau mâinile si imi tremurau picioarele. Mai aveam 90 de km, dar nu ma mai simteam in stare. Imi consumasem toata energia. Noroc cu niste calciu si magneziu de prin geanta.
Imi amintesc ca la una dintre opriri, pe partea cealaltă a autostrăzii a oprit o platforma. Nenea a coborât si m-a întrebat dc am probleme cu masina. I-am facut semn ca sunt ok. A venit mai aproape si m-a întrebat daca vreau o bomboana de ciocolata. I-am zâmbit si i-am spus ca nu e nevoie. M-am gândit ceva vreme la omul ala.

A urmat o învălmășeală de zile cu alergatura prin spital la investigatii, cu asteptari incredibil de lungi si cu plansete pe la colturi, urmate de bravuri pe fata. Încă încerc sa imi alung toate sentimentele ca sa nu ma copleseasca.

Am trecut cu bine de prima etapa. Pare sa nu fie metastaza, iar tumora de pe creier e operabila. Mai e mult pana o sa avem certitudini, dar avem o speranța. Ne agatam de ea pentru ca la începutul săptămânii nici nu exista.

Dupa o perioada lunga in care nici nu il recunosteai, azi a fost el. Tăticul meu, asa cum il știu. Cu zâmbetul lui, cu amărăciunea lui si cu frica lui.
Nu pot sa zic decât “Doamne ajuta!”!

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , | Scrie un comentariu

Ți-e greu să zici “bravo”, așa-i?

Am citit și eu, ca mulți alții, de-a lungul timpului, o mulțime de articole și cărți de-alea inspiraționale sau motivaționale. De-alea de te învață că “forța e cu tine”, că trebuie să te motivezi singur, să nu aștepți aprecierea celor din jur, că ceea ce faci, sau rezultatul muncii tale, trebuie să îți placă și să te facă să te simți bine. Și au funcționat. Pentru cinci minute.
După ce terminam de citit mă gândeam: “Așa e! Câtă dreptate au aștia! Cum de nu m-am gândit mai devreme? De ce ar trebui să aștept de la alții ceea ce îmi pot oferi singură?”
Mda… Așa e, dar sună de parcă te-ai întreba “de ce să faci sex, dacă te poți masturba”. :-))))
Și parcă aș avea câteva răspunsuri. Pentru ambele! :-)

Una dintre cărți chiar a avut un impact de mai lungă durată. Cred că m-a ținut vreo săptămână. După care m-a luat tristețea! “După ce că nu sunt în stare să fac nimic bine (a se interpreta: să mă aprecieze oamenii pentru ceea ce fac bine), nu sunt în stare nici măcar să mă motivez singură.”

Am încercat o vreme destul de lunga să mă bucur singură de ce realizări aveam. Dar pe bune, parcă nici bucuria nu e atât de mare atunci când nu o împărtășești cuiva.
Când terminam un tablou și îmi ieșea ce vroiam eu mă bucuram tare și eram foarte mândră de mine. Diferența o făcea ce urma după. Fiecare apreciere primită mă făcea sa retrăiesc aceeași satisfacție ca atunci cand l-am terminat. Fiecare like pe Facebook îmi dădea energia să merg mai departe și să fac mai mult. Pentru că știam că fac ceva ce place. Pentru că simțeam că prin ceea ce fac ating două obiective: mă simt eu bine și bucur ochii celor din jur.

Am fost întrebată de multe ori: “tu pictezi pentru că îți place sau ca să le placă celorlalți?”.
E evident că o fac pentru că mă simt bine, dar nu văd de ce ar trebui să se excludă. Dacă fac ceva pentru mine nu ar trebui să mă bucur la aprecieri?

Ok, eu îmi fac mea culpa că sunt dependentă de aprecieri, dar stau și mă întreb cine are o problemă mai mare: eu că sunt in căutare de apreciere, sau oamenii cu totul, că au uitat sa mai aprecieze lucruri?
Cum am ajuns să ne grăbim cu toții să criticăm, dar nu mai știm să spunem și ce ne place?
Cum de atunci când avem o experiență negativă cu un produs/ firmă/ om, povestim în toate direcțiile, tuturor celor care au timp să asculte, dar daca avem o experiență pozitivă omitem asta din repertoriul nostru de subiecte de discuție preferate?
Când ați primit un formular de evaluare in urma unor servicii, cărora le-ați acordat timp? Celor pozitive sau celor negative?

Și atunci revin cu întrebarea: cine are o problemă mai mare? Eu, că mă hrănesc cu “bravo” si “good job”-uri sau noi toți că am învățat să căutam defecte și să trecem cu vederea ce e bun?

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , , , , , | 4 comentarii

Sunt o mamă încrizată!

Mă uit din nou la ceas. Abia 12. Hai că trebuie să ne păstrăm pozitivismul. Mai sunt 2 ore.
De dimineață de la 9 am o singură grijă: să îmi blochez mintea. Nu trebuie să mă gândesc. Am încercat să citesc, dar nu am reușit să mă concentrez. Mă trezeam că îmi zboară gândul. Am citit o pagina de vreo 3 ori, așa că am renunțat. Afară nu mai stau că am fumat ca disperata de azi dimineață. Am băut și o groază de cafea.
O sa fie bine. Știu că o să fie bine, dar tot nu mă pot abține să nu am o teama de-aia fizică. Nu te gândi! Nu te gândi!
Noroc cu aștia de la Diva. Au băgat “Neveste disperate”. Cred că e singura chestie la care mă pot uita fără să fie nevoie să mă concentrez. Și mă mai și recunosc pe-acolo! Uffff! Ce relaxare!
Nu, nu, nu! Nu trebuie să se termine că mai am o ora! Ce fac încă o ora? Hai să caut niște vase de spălat!

Bine, hai să ne gândim! Pornim logic!
Eu: E un băiat descurcăreț! E doar o tabără! Și nu ține decât o săptămână! Și nici nu e primul copil care pleacă în tabără! Toată lumea îi recomandă pe oamenii ăștia! O să fie super experiență!
Mintea mea: Nu e primul, dar câți copii au fost trimiși de părinți la 5 ani?
Eu: Hai Minte, că exagerezi! Sunt mulți copii de vârsta lui care au plecat! Nu mai e ca pe vremea noastră! Copiii pleacă mai devreme acum!
Mintea mea: Auzi, dar te-ai gândit așa puțin? Cine o să îl ajute la spălatul pe dinți? Cine o să îl ajute să se îmbrace? Cine o să îi citească povestea seara? Cum o să se descurce pe munte cu rucsacul? Cum o să se descurce cu dușul? Tu l-ai văzut cât e de mic?
Eu: Sunt sigură că o sa îl ajute supraveghetorii! Toți au spus că sunt foarte implicați si că îi ajută pe copii! Auzi, Minte, mai lasă-mă în pace! Nu mai spăl nimic, că văd că nu merge!

Da, știu că sunt o mamă disperata, dar nu mă pot abține. Azi am experimentat cele mai lungi 5 ore din viața mea. Trebuia să ajungem cu Edi în prima tabără din viața lui la ora 4. La Sinaia. A trebuit să rezist asaltului minții mele timp de 5 ore. Plus drumul de încă vreo 2.
La nivel rațional știu că o să fie ok. Da, știu că nu e nici primul și nici ultimul. Dar v-ați uitat la el? E atât de mic! Știu că se adaptează și că o să se descurce, dar teama, grija aia de mama nu dispare oricât m-aș lupta cu ea.
Am stat lângă el toata dimineața și m-am uitat la toate nivelurile din Angry Birds doar ca să fiu aproape. Tot drumul am stat cu el în spate. Nu am făcut asta decât o singură data în viața lui, când avea febră și eram pe drum spre Tușnad, de Revelion.
Nu vreau decât să îi fie bine. La câte comentarii am primit în ultima vreme că e prea mic, am început să am dubii, deși la început eram siguri că e ok.

A fost o zi tare grea! Când am ajuns acolo eram atât de disperată să îi aranjez alea rapid și să îi explic de unde să își ia lucrurile, că deja simțeam că îmi tremură mâinile. Nu știu dacă a reținut ceva.

Și totuși sunt convinsă că o să fie bine. Îi plăcea tare acolo! Știu că nu am greșit! Dar tare îmi e dor de el! Nu vreau decât să îi fie bine! Să fie independent! Și să învețe să se distreze! Chiar și fără noi. Atât!

Dar era atât de mic!

Posted in Bebe, De prin viata adunate | Tagged , , , , , | Un comentariu

40 answers to the most common everyday questions

nicodumitrascu:

Parte dintre ele sunt trăite pe pielea mea. Unele știu ca sunt chestie de exercitiu, dar important e sa știi de unde vrei sa incepi si unde vrei sa ajungi.

Enjoy!

Originally posted on Essentials:

Urban Nature

I’ve come across in life so far with many situations, many more lessons and lots of answers to so many questions that have kept me up at night.

Or even more, have kept people that came to me for comfort, close ones, friends and family, unbalanced and constantly worried, with so much going on in their lives.

So, I have managed to put them in a list of 40 answers in which you might resemble yourself.

  1. Never doubt your true purpose. You are much better than what you think you are.
  2. Everything that comes from love cannot be anything but pure.
  3. You know how to heal yourself, there’s no need to obsess about it. Just quiet down and let it happen.
  4. Following your passion even as a hobby will create miracles in your life.
  5. You can create whatever you set your mind to.
  6. Never go to bed angry or in doubt. It is…

View original 905 more words

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu

The other side of depression

“Tu nu ești depresiva! Depresia e boala grea. Nici într-un caz un om care e depresiv nu pictează, nu iese din casă și nu face chestiile mișto pe care le faci tu!”

Așa mi s-a spus la un moment dat când mă alintam eu că sunt într-o perioadă “ușor depresivă”.

Nu m-am dus niciodată să mă analizeze cineva și să imi pună patalamaua că sufăr de depresie. Nu, nici eu nu cred că sunt pe bune depresivă, dar am zile în care mă simt pe marginea prăpastiei. Mă uit la ea și am senzația că oricând aș putea aluneca acolo, în groapa fara fund și aș pluti așa, în imponderabilitate “for the rest of my life”. Zile în care nu am chef să mă ridic din pat și da, nu îmi trebuie nici mâncare. Vreau doar să stau. Dar nu trebuie! Știu că nu trebuie, așa că trag de mine și mă ridic. Trag de mine pentru că știu că o să îmi fie mai bine după. Știu că dacă o să stau acolo chiar o să ajung să nu mai pot să ies. Dar am nevoie să îmi savurez tristețea. Din când în când am nevoie să mă las trasă de ea și să nu mă întrebe nimeni de ce. Nu știu de ce, așa că nici nu aș avea ce sa răspund.

Săpam zilele trecute, în încercarea de a găsi răspuns, de a afla de ce ajung acolo. Am pornit de la ce mă scoate din tristețe. De fiecare dată când încerc să mă montez și să mă ridic din pat, singurele lucruri care mă tentează sunt pictatul și năsturitul. La început nu știu cu ce să încep și mi-e greu. Când pun mâna pe cutite sau pe nasturi, ea știe singură drumul și întotdeauna când sunt în stările astea îmi ies cele mai frumoase idei. Satisfacția pe care o am la final nu cred că se compara cu nimic. Senzația aia este salvarea mea. Câtă vreme o să am dragostea pentru ele cred că am șanse să ramân cu picioarele pe pământ. Și dacă o să mă mai uit vreodată de pe marginea prăpastiei o să știu că nu ăla e locul meu. O să știu că e doar starea din care o să se nască ceva frumos, starea care o să îmi facă creativitatea îngropată să iasă și să se scuture de praf și să facă ce știe mai bine – să mă ghideze pe drumul ăla frumos. Pe drumul meu! Nu trebuie decât să o urmez.

Da, depresia mea poate face asta! Poate să scoată din mine lucruri frumoase. Așa ca nu o sa o alung. O pastrez și o mai scot din când in când. Atât cât îmi trebuie! Sper doar să nu ratez vreodată doza!

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , , , , | Scrie un comentariu

Fiecare cu crucea lui

E un adevărat proces până îmi aleg tema. De regulă îmi salvez toate pozele care îmi spun ceva, care “vorbesc” cu mine. Doar că peste x luni când mă apuc să mă uit peste ele, ramân mute. Știu că în fiecare stare am înclinația spre un alt gen de temă. Profesorul meu de pictură mă învăța tot timpul că alegerea temei poate fi de multe ori mai importantă decât procesul de a picta în sine și că trebuie să îi acord timpul pe care îl cere.

Și încep să caut. Și răsfoiesc și mă gândesc… Și la un moment dat e una pe care o “simt”. Și știu că aia va fi.
După ce fac alegerea începe procesul de introspecție. Care e mesajul? Ce mi-a spus de m-a făcut să o aleg? De ce e importantă pentru mine?

Tot așa a fost acum. Nu mai pictasem de mult prea multă vreme. Îmi picase pe o cruce, dar o vroiam pe pânza mare și nu aveam. După ce am luat pânza nu am mai avut timp. Azi, cu greu s-au aliniat astrele. L-am făcut dintr-o răsuflare. Visasem prea mult la el.

Și a început introspecția. Vorbim de “purtarea crucii” și vorbim de speranța la libertate. Nu purtarea crucii în sensul biblic, ci adaptat la probleme mai pământene. Vorbim de cei care nu se scutură ca să iasă din situații care le displac pentru că sunt convinși ca aia e crucea lor. Vorbim de cei care prefera să își ducă crucea și să se plângă în loc sa tragă aer în piept și să vadă visul care îi așteaptă după fereastră.

Oare ce e mai greu? Să te schimbi sau să iti duci crucea?

Posted in My art, my soul, Pictura/ desen | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

“Eu nu o să fac niciodată copil. O să stau doar eu cu fata mea!”

Îmi spusese maică-mea o poveste de pe vremea când era ea însărcinată cu soră-mea. Îmi povestea cum își dorea ca sora mea să semene cu bunica, mama tatălui meu. Să fie blondă, cu ochi albaștri. Și exact așa a ieșit! Maică-mea era convinsă că asta s-a întâmplat de la cât s-a rugat ea.

Mi-a venit și mie rândul. Când eram însărcinată, am aplicat tehnica. Am început să mă concentrez și să mă gândesc cum mi-aș dori să fie copilul meu.
– Să aibă clar ochii lu’ taică-su!
– Să aibă nasul lu’ taică-su (al meu, vă povesteam că a fost coșmarul adolescenței mele că e cocoșat. Nas de grecoaică, că cică mă trag din neam de turci și greci!)
– Să aibă și gura tot de la taică-su
– Aaaaaa… Și urechile. Ale mele sunt mai mari.
Ok, de fapt capul cu totul poate să fie de la el.
Mai departe:
– mâinile pot fi ale mele, cu tot cu forma degetelor și cu unghiile
– fundul…hai, să fie tot de la taică-su
– picioarele…de la oricare! N-avem probleme acolo.
Aaa, am uitat! Și daca e fată, sper să nu ia sânii de la taică-su! :-)))))

Am acoperit cam tot. Da! Tot! Mai puțin cu cine să semene ca om.
Aveam niște discuții cu soțul meu după ce aflasem deja că e băiețel si nu i-am spus decat câteva lucruri: să nu fie un molâu de-ăla “unde-l pui, acolo sta”, sa ne provoace ca să nu ne plictisim și să fie smart.

Mi-a dat Dumnezeu precum am zis și peste. Nu, nu fizic. Fizic e fix ce ziceam eu în imaginația mea, doar că acolo unde nu am precizat, a mai luat de unde a putut. Gen părul de la soacră-mea, fălcuțe de la mine etc.

Nu acolo e vârful. Vârful e la alea cu molâu, provocarea și smart.

Nu știu dacă mi-a fost dat să vad vreun copil mai încăpățânat ca ăsta demult. Cred că de când eram eu mică. Singura diferența era că pe noi ne mai altoiau bunicii, așa că ne păstram trăsăturile de genul asta pentru colegii de grădinița și de școala. Ei bine, la el nu. Își exersează abilitățile pe noi. De fapt, cel mai des pe mine. Dimineața. Pe drum spre grădinița. Când e aglomerat si plouă. Și mi-e somn. Și am draci. (V-am povestit vreodată cât sunt de ciufută dimineața? :-)). Măi și dacă îl vezi cum caută în memorie exact subiectele la care știe că m-am mai enervat! Eu, mai fraieră, reacționez instant. Azi m-a luat cu o jucărie cu care vroia să meargă la gradinita deși știa ca nu îl las. Apoi a continuat explicându-mi de ce o să renunțe el la engleză și germană de la anul și o să meargă la baschet și la karate. Și a încheiat apoteotic spunându-mi că el când o să aibă un copil o să îl lase să facă exact ce vrea el. (Precizare: asta după ce ieri a concluzionat că el nu o să facă niciodată un copil. O să stea doar el cu fata lui, adică iubita, adică soața. De ce? Nu i se pare distractiv să ai copii.)

Cred că replicile pe care le aude cel mai des în ultima vreme sunt:
– “oare cu cine oi semăna așa capos?” Și apoi către mine: “ăsta e numai al tău”!
– “Nicoletă, dă-te jos din copac” – sunt renumită că stăteam mai mult prin copaci și că săream gardurile pentru că mi se părea mai simplu decât să intru pe poartă. Nu știe de faza cu mâncatul semințelor pe casă din cauză că nu aveam voie în casă și sper să nu afle prea curând.
– și tot către mine: “ăsta e ciufut dimineața exact ca tine!”

Cred că trebuia să fiu mai specifică atunci când dădeam instrucțiuni cu cine să semene. Deși chiar nu cred că aș putea spune vreodată că aș fi vrut să fie altfel. E fix cum l-am vrut. Și mi-e un drag de el! Chiar și când încearcă să mă enerveze mor de dragul lui și zâmbesc când îmi amintesc fazele pe care le face. Este un izvor de creativitate și prospețime. De-aia pură cum numai la un copil poți găsi. Și e fun. Toate lucrurile pe care le știai se schimba. Ajungi să ai o privire proaspătă asupra unor lucruri care deja erau bine băgate în sertărașele lor la tine în cap. Vine și îți pune sub semnul întrebării niște principii care nu erau solide, niște idei ușor preconcepute sau niște obiceiuri fără fond. Și redescoperi tot. Și te bucuri de ele pentru că abia acum le descoperi. Pâna acum le ignorai. Existau și atât.

De-asta vreau să faci un copil când o să fii mare. E distractiv să stai cu fata ta, mami, dar să vezi cât de frumos e să ai prospețime la pachet. Să vezi cum e sa iubești necondiționat și să îți tragi energie inclusiv din prostiile pe care le face copilul tău. Da, ți se schimbă viața, ce-i drept. Dar abia atunci ai senzația că trăiești cu un scop!

Te iubește mami, Scopul meu!

Posted in Bebe | Tagged , , , , , , , , , , | Scrie un comentariu