Ninja nu merge decat cu vrajitoarea!

Sa mai vrajitorim si noi, ca sa nu ne plictisim!

Una dintre cele mai asteptate zile ale toamnei pentru copilu’ meu e clar Halloween-ul. Ne pregatim din timp, frumos, cu costume, dovleci si alte chestii de sezon.

Daca ma intrebai in urma cu cativa ani, primeai cea mai vehementa reactie de dispret fata de sarbatoarea asta si alte sarbatori de-astea “importate” de pe la altii. “Iete, nene, ce destepti sunt altii! Toti au evenimente de-astea de exportat si noi, mai prosti, inghitim tot.”

OK, recunosc ca inca sunt convinsa ca toate evenimentele astea au fost importate din rationamente pur comerciale, mai ales ca Halloween se pare ca e a doua sarbatoare dpv al vanzarilor pentru comerciantii de prostii sezoniere. dupa Craciun, in State. La noi probabil ca Valentine’s Day si nevoia de dragoste sunt mai puternice, tinand cont de densitatea de inimioare pe metru patrat care populeaza tarabele in februarie.

La prima tura de Halloween la Edi la gradi, in urma cu vreo 3 ani, i-am cumparat, destul de reticenta, un costum de soricel. L-am imbracat si l-am trimis acolo fara sa fiu prea convinsa daca si cat o sa reziste in el. In al doilea an i-am imprumutat unul, de rege. A fost foarte mandru! Deh, copil! Ii place deja sa conduca tot! Si dupa s-a marit. Si i-am vazut bucuria si placerea sa se costumeze si sa sculpteze si sa faca tot felul de elemente de decor specifice. Cam cum as putea sa ii rapesc bucuria asta? In baza a ce? A unei reticente ale mele fata de chestii importate? Cum sa ii explici unui copil ca bucuria ii este rapita doar pentru ca noi avem niste principii sau ca vrem sa “stay true” obiceiurilor neaose?

Ei bine, dupa niste ani am ajuns sa impartasesc bucuria cu el. Asa ca o Testoasa Ninja se asorteaza bine cu o vrajitoare. :-)

IMG_3994

Ma intreaba in fiecare zi daca si eu am Halloween-ul si ma costumez tot vineri, cand are si el la gradi. In fiecare zi mi-a explicat ca el este fericit ca are o mama vrajitoare asa de “tare”. OK, I can live with that!

Oare sa imi para rau ca supar preotimea care s-a declarat complet impotriva acestei sarbatori “sataniste”?

http://www.europafm.ro/stiri/interne/mai-multi-preoti-din-romania-cer-ca-halloween-ul-sa-nu-fie-sarbatorit~n79027/

Ce înseamnă viata perfecta?

Citeam la un moment dat pe Facebook un citat de-ăla deștept care zicea o treaba simpla: daca ai probleme, tine-le pentru tine. Bine, normal ca zicea intr-un limbaj mai drăguț, nu asa pe direct, dar cam aia e ideea!
Ne apuca pe noi, o data la ceva vreme sa ieșim la cafele cu prietenii si începem sa ne spunem durerile. După ce ne uscam gura povestind, plecam de acolo cu o senzatie. De câte ori e de bine senzatia aia? De câte ori pleci de acolo cu senzatia ca e tare bine sa vorbești cu cineva? In ultimii ani, din ce in ce mai des, după o experiența de genul asta….regret. Si atât!

Am avut de curând o experiența de-asta cand eu m-am apucat sa zic tot ce mai patisem. Stai sa vezi, pai de soacra, pai de copil, vai, da’ barbatu’!!!! Si după ce termin eu de povestit, cu broboane de sudoare pe frunte, primesc o replica de genul “viata mea e chiar minunata! Totul e perfect!” Faza la care am rămas ușor blocată. Va dați seama cam cat de intens a fost valul de frustrare care m-a cuprins?

Credem ca avem prieteni buni, dar din păcate relațiile de prietenie adevarata parca au dispărut! Suntem atât de image conscious încât inclusiv între prieteni promovam o imagine. Doamne ferește sa creadă vreunul ca suntem normali, iar pozele alea perfecte de pe Facebook erau o făcătură!

Oameni buni, relaxați-va! Toata lumea are probleme! Fac parte din chestia aia reala, care se numește viata! Iar perfecțiunea aia proiectata…știm ca nu e pe bune! Asa ca atunci cand ieșiți la o relaxare cu prietenii va puteți scoate coada de matura din fund si chiar sa va relaxați. Avem asa de puțin momente de-astea, încât e păcat sa nu ne bucurăm de ele!

Si copilul meu e genial, si sotul e minunat, iar socrii ma ajuta fantastic de tare! Asta nu înseamnă ca nu am momente in care imi vine sa ma urc pe pereți de nervi produși de copilul meu cel genial, sau ca nu exista faze in care imi vine sa ii scot ochii sotului meu cel minunat! De socrii, săracii ce sa mai zic! :-)))) Repet: asta e viata reala! Nu vad de ce ar trebui sa o ascund! Si nici nu o voi face! Doar ca o sa am grija sa nu vin cu karma mea negativă in viata ta perfecta! ;-)
Fiecare cu perfecțiunea lui!

IMG_0921.PNG

Abia după ești om

Mă uit în față cu disperare și văd că nu se mai termină coloana asta. Încerc să mă gândesc ce variantă am. Nțțț, nu văd prea multe. Asta e! O fac! Bag viteză! O să am timp să rezolv până ajunge el să treacă de intersecție.
Ies repede din mașină, iau landoul cu băiatul, îl arunc în mașină din spate și fug.
Nu știu unde mă duc!
Mă trezesc după intersecție. Mă uit de disperată după mașina în care am băgat copilul. Oooooo nuuuuu! Simt cum ma cuprinde disperarea! Îmi dau seama că nu îmi mai amintesc nimic. Nu știu ce număr avea, ce marcă era! Nu-mi amintesc nimic. Doar că era albă. Cât de cretina pot fi? Cum pana mea să nu mă uit măcar la număr.
Și acum ce fac? Unde îmi găsesc copilul? Ce dracu’ a fost în capul meu? Unde să mă duc acum? Ce o să îi zic lui tac’su? Aveam o treabă și am aruncat copilul în mașina unui necunoscut?
Aș suna la poliție, dar nici măcar nu știu ce să le spun. Oare omul ăla o fi mers drept sau o fi luat-o la stânga sau dreapta? Cum de nu m-am gândit la asta înainte? Cum de mi s-a părut așa de simplu? Oare ce face un om normal când se trezește cu un copil aruncat în mașina?
Doamne Dumnezeule, ce mă fac acum?

M-am trezit leoarcă, nervoasă și frustrată. Cum să faci așa ceva? Cum ar putea un om sa facă așa ceva?

Am stat puțin să mă calmez și atunci mi-am dat seama că a fost un vis. Normal că nu aș putea niciodată să fac asta. Este doar una dintre fricile mele. S-a gândit să mă bântuie în somn, că atunci când sunt conștientă le alung, așa că s-a gândit să mă ia prin învăluire!

Am pierdut demult șirul nopților în care m-am dus să îl ascult ca să fiu sigură că respiră și e ok. Și șirul zilelor cu sperieturi că nu-l mai văd în parc, sau că a fugit de lângă mine direct în stradă, într-o fracțiune de secundă.

Frumusețea și magia rolului de părinte sunt întotdeauna umbrite de frica de a nu-ți pierde copilul. Este unul dintre cele mai negre gânduri din câte ți-ar putea trece prin cap. Încerci în permanența să le blochezi, așa că pari chiar normală, dar din când în când mai scoți la iveală toate frustrările nesiguranței și atunci intri în categoria de “mamă nebuna”! Asta e! Ți-o asumi! Nu vrei decat să îl aperi și să fii sigură că o să fie ok! Să știi că puiul tău va fi întotdeauna bine! Atât! În momentul în care ai dat viață puiului, te-ai condamnat la frici pe tot restul vieții tale. Nu mai ești om! Ești părinte și abia apoi om.

IMG_3877.JPG

IMG_3881.JPG

IMG_3878.JPG

Ție cand?

IMG_0914.JPG

Am fost crescuți în spiritul fricii. De mici suntem instruiți, suntem învățați ce nu trebuie să facem sub amenințarea unei pedepse. Știi exact ce trebuie să nu faci dacă vrei să ajungi în rai. Și de la asta se pornește în construcția unei adevărate rețele de fapte și sentimente pe care nu ar trebui să le faci/ ai niciodată dacă nu vrei să arzi în focul iadului.
Și așa ne-au învățat bunicii și părinții noștri. Așa au spus ca să ne formeze un sistem de valori. Nu au știut altfel.
Copiii aveau două variante: puteau să se împotrivească, să nu creadă, sau puteau să se supună.
Cei care se împotriveau erau copiii răi, cei nesupuși, rebeli. Poate primii din generația noastră care fumau, beau alcool, aveau tatuaje și piercing. Erau cei blamați. Cel mai mare rău care ți se putea întâmpla era să ajungi așa. Huaaaaa rebeliiiiiii!!!!!
Mai rămânea a doua categorie – copiii supuși. Ei erau ascultători și făceau totul by the book. Da, the holy one. Nu cred că știau de ce fac asta sau că au stat vreodată să se gândească prea mult. Ei știau doar că așa e bine. Așa trebuie. Dacă se abăteau de la regulă știau că o pedeapsă va urma.

Ne întâlnim după mulți ani cu copiii ăștia, ajunși deja adulți.
Ne uităm la rebeli… Sunt bine, fericiți, se bucură de viață, îți povestesc cu gura până la urechi toate nebuniile pe care le-au făcut și cum s-au mai distrat. Îți povestesc și ce greutăți au avut, dar sunt fericiți. Sunt fericiți pentru că și-au condus viața așa cum au vrut. Au trăit și au avut libertatea de a-și forma propriul set de valori.

Au fost și câțiva care s-au pierdut pe drum. Context neprielnic, dar restul sunt chiar bine. Au îmbătrânit frumos și arată frumos așa, rebeli maturi.

Ne întâlnim și cu ceilalți. Marea majoritate și-au întemeiat un cămin, au o familie frumoasă, fericită. Cu toții trăiesc by the book. The holy one! Nici o greșeală nu e acceptată dacă vrei să ajungi în rai. Nici o supărare nu trebuie să se vadă, că atunci oamenii și-ar da seama că nu sunt familia perfectă. Așa că zâmbesc.
Nu contează că au trăit viața “așa cum trebuie”, după un set de valori și reguli stabilite de alții înainte. Important e ce se vede.

Sunt și unii care s-au pierdut pe drum. Context neprielnic. Mai sunt și unii care au trecut de partea rebelilor, dar doar câțiva. Restul sunt aici. Zâmbesc, mândri că duc mai departe greaua moștenire lăsată din tată în fiu: frica. Frica de Dumnezeu, frica de reguli, frica de autorități, frica de judecăți, frica de….eșec.

Oare cine a avut mai mult de câștigat? Cine a fost așa cum trebuia? Cine stabilește limita dintre a fi cu frică de Dumnezeu și a-ți pune singur bariere din frică?

De ce se fac femeile vatmani

Câteodată îmi place să îmi mut mintea, să nu mă mai gândesc la nimic din ceea ce mă preocupă de fapt. Și care să fie cea mai bună variantă, dacă nu pur și simplu să găsești un alt gând care să îți poată exploata creierul?

Am o listă de subiecte care îmi populează mintea, de genul: de ce se fac femeile vatmani?

Mă obsedează întrebarea asta. Cred că până la urmă o să mă duc la un depou să fac un research.
Pe bune, ca femeie sunt o mulțime de chestii mult mai feminine pe care le-ai putea face. De ce să alegi să dai din manetă și să schimbi macazul???

Ar fi câteva variante care îmi trec prin cap ca explicații.

Ar fi varianta misogină: e mai safe să conducă o chestie care merge pe șine. Riscul de accident e mai mic așa și nu trebuie să se chinuie să gândească prea mult. Plus că nici nu trebuie să se întrebe care e dreapta sau care e stânga. I know, asta e urâta, dar mi-a trecut prin cap, așa că nu am ce face.

Ar mai fi varianta în care vedem în job-ul ăsta o modalitate de a te simți în control. De aici ne putem lansa în tot felul de speculații: nu are parte de prea mult control în viața ei și asta este metoda prin care își restabilește echilibrul, sau acasă i se pune pumnul în gură și se răzbună astfel.

Hai pe bune! Ce ar putea gândi femeia cand își alege meseria asta? Ia încercați să vă puneți în pielea ei!

Despre laude si blogging

IMG_0913.JPG

După mulți ani în care oamenii au tot încercat diverse variante de motivare complet nefuncționale pe mine, am început să susțin, ușor agresiv, aș putea spune, că eu funcționez pe motivare pozitivă! Daaaaa, aia cu “good job”, “nu știu ce m-aș face fără tine”, “mă ajuți și pe mine cu…” (Asta cu ajutorul e cea mai bună variantă de a fraieri o femeie! Noi avem în noi instinctul ăla matern și când vedem pe cineva că are nevoie să fie ajutat, ni se activează instant). Aia cu “trebuie să faci”, “poate/cand ai de gând să faci ….” sau aruncatul pe masă a hârtiilor care trebuie rezolvate, ei bine, astea sunt n/a, adică “not applicable” cu mine.

Whatever…

Faza foarte tare e că dacă mă laudă omul și îmi gâdilă orgoliul e mișto, rău! Am o singură problemă: nu știu să reacționez la complimente! :-))))

Dacă îmi spune cât sunt de tare, așa, face2face, mă rușinez toată și nu știu cum să schimb mai repede subiectul ca să ies din situația aia. Bine, asta se întâmplă cu necunoscuții, că la apropiați am renunțat să mai roșesc sau ei să mă complimenteze.

Am avut, apropos de asta, o faza foarte haioasă în Vama. Înainte să înceapă programul de noapte ne-am dus la un warm up. Ne-am întâlnit cu niște oameni, necunoscuți mie și hai să facem cunoștință. M-am prezentat ca o finuta la un băiat, apoi la o fată și ajung și la al treilea care se uita la mine ușor agitat și îmi spune: “eu te cunosc pe tine”.
Eu blocată scanez omu’, îl caut în baza de date și nu îl găsesc. Am probleme grave cu numele, dar figurile nu le uit sigur.
Omul întărește: “băi, dar te știu bine rău”.
Deja începusem să mă încrunt de efort! Zău că nu-l știu pe om!
Stă, se gândește și îl văd că își dă o palmă peste frunte: “băi, ești bloggeriță! Te citesc! Ești aia de ai fost corporatistă și nu mai ești!”
În prima faza am leșinat nițel de râs cand am vazut scurta sinteza a vieții mele de “bloggeriță”, după care am schimbat rapid subiectul. Nu că nu îmi place să vorbesc de asta. Îmi place de mor să vorbesc despre nevoia de a scrie, dar mi se pare așa de ciudat să cunosc un om care mai întâi m-a citit aici! Mă simt de parcă aș sta goală în fața unor necunoscuți.

Îmi place să stiu că sunt oameni care citesc și cărora le place, dar e tare ciudat sa stau de vorba cu ei după.
E cam la fel ca la treaba cu motivarea pozitivă: laudă-mă, dar nu prea mult că mă jenez!

Femeile! Nehotărâte! :-))))

IMG_3646.JPG

Luminita de la capătul tunelului

Am nevoie! Am nevoie sa știu ca exista si ca e acolo pentru mine! Ca ma așteaptă cuminte sa o găsesc! Daca ea promite ca ma așteaptă, eu promit sa o caut!
Luminita mea pe pânza!

20140802-225535-82535937.jpg

Back up! Just a little!

“Oooo….daaaa! Este fix ce vroiam!”
Asta e senzația pe care o caut de fiecare dată când pictez.
Domnul Sultana, când mergeam la curs mă vedea din când în când că nu eram mulțumită de ce pictam și mă punea tot timpul să fac același lucru: să mă ridic de pe scaun și să mă dau 2 pași mai departe. “Așa! Și acum uite-te din nou!”.
Avea dreptate! De la distanță lucrurile par întotdeauna altfel. Când ești concentrat pe detalii, uiți de “the big picture”.

Așa că cea mai căutată senzație atunci când pictez e bucuria aia că iese ce vreau eu, că sunt pe drumul cel bun. Mă dau cei doi pași în spate și mă uit.

Ca în viață! Când ești complet absorbit de detalii, e bine să mai iei o pauză și să te dai doi pași în spate! Abia atunci începi să vezi!

Work in progress:

20140731-160145-57705284.jpg

Dă-l mai departe

Zilele trecute stăteam pe holurile spitalului în lunga așteptare a doctoriței.
De dimineață mă tot uitam la o fată cam de vârsta mea. Stătea pe hol, pe un scaun, în așteptarea unui doctor. Avea în mână un film. Am văzut-o de câteva ori scoțându-l și uitându-se la el. Se tot agita pe scaun, nu-și găsea poziția. Dupa o așteptare destul de lungă, a intrat la doctor. O vreme nu am mai vazut-o și am crezut că a plecat. Dar nu plecase. A ieșit dupa o vreme. A stat puțin pe scaun și apoi am vazut-o cum începe să plângă. A lăsat filmul acolo și a iesit pe scara. A plâns vreo jumatate de ora. Mi s-a facut milă de ea că îi recunoșteam disperarea și m-am dus să îi dau o pastilă de plante pentru calmare și puțina apă. S-a uitat șocata la mine și apoi mi-a zâmbit cu cel mai dulce zâmbet plâns.
Nu știu cine e și nici ce problemă are, dar nu pot decât să sper că o sa fie bine și să îi urez multă sănătate.

Asta a fost in contrapartida pentru nenea care a oprit pe autostradă ca să îmi ofere o bomboană de ciocolată.

Ce îmi pare rău e că de obicei când avem porniri de umanitate ni le înfrânam. Si e păcat!

Un frumos exemplu de cat e de molipsitor binele:

Cand dai piept cu viata

Am câteva zile bune de cand am gura lipita. Nu vorbesc decât strictul necesar, acolo unde e nevoie. In rest…o mare bătălie de gânduri. Ma concentrez la cate un pas ca sa nu ma apuce panica.
A început cu telefonul. Eram intr-o întâlnire, dar il așteptam. M-am scuzat si am răspuns. Prin hohote de plâns am înțeles doar “cand vii? E naspa rau de tot. E metastaza!”

Creierul nu vroia sa proceseze. Am scurtat întâlnirea, am facut check-out la hotel si am plecat. Printre hohote si suspine ma concentram sa vad drumul. Nu știam cum sa fac sa ma controlez ca sa ajung in siguranță. Am oprit de câteva ori pe dreapta ca sa imi revin. Ma apuca o frica fizica. Imi amorteau mâinile si imi tremurau picioarele. Mai aveam 90 de km, dar nu ma mai simteam in stare. Imi consumasem toata energia. Noroc cu niste calciu si magneziu de prin geanta.
Imi amintesc ca la una dintre opriri, pe partea cealaltă a autostrăzii a oprit o platforma. Nenea a coborât si m-a întrebat dc am probleme cu masina. I-am facut semn ca sunt ok. A venit mai aproape si m-a întrebat daca vreau o bomboana de ciocolata. I-am zâmbit si i-am spus ca nu e nevoie. M-am gândit ceva vreme la omul ala.

A urmat o învălmășeală de zile cu alergatura prin spital la investigatii, cu asteptari incredibil de lungi si cu plansete pe la colturi, urmate de bravuri pe fata. Încă încerc sa imi alung toate sentimentele ca sa nu ma copleseasca.

Am trecut cu bine de prima etapa. Pare sa nu fie metastaza, iar tumora de pe creier e operabila. Mai e mult pana o sa avem certitudini, dar avem o speranța. Ne agatam de ea pentru ca la începutul săptămânii nici nu exista.

Dupa o perioada lunga in care nici nu il recunosteai, azi a fost el. Tăticul meu, asa cum il știu. Cu zâmbetul lui, cu amărăciunea lui si cu frica lui.
Nu pot sa zic decât “Doamne ajuta!”!