What would you choose?

Mi se intampla, nu foarte des, sa ma uit la cate o campanie care sa imi trezeasca o emotie atat de puternica de simt cum ma trece un fior prin tot corpul. Sunt acele campanii in care ma regasesc. Sunt cele care spun chestii despre mine si starile mele interioare, atat de interioare de nu le recunosc in fata nimanui.

Cam asa a fost cu campania facuta de Dove. Au pus femeile din diferite parti ale lumii sa se intrebe cum sunt ele de fapt. V-ati gandit vreodata ce va face sa nu va considerati frumoase? Este parerea voastra sau va raportati la niste idealuri de frumusete impuse de altii? Care este frumusetea adevarata?

Te face sa te intrebi: „eu daca as fi pusa in fata celor doua usi ce as alege?”

Just beautiful!

Maine fac 34 de ani

68835_652452914773213_1925245921_n

Maine fac 34 de ani.

Incerc sa imi dau seama daca simt ceva legat de asta. Nu stiu daca ar trebui sa simt ceva.  Cred ca asa ar fi normal. Azi toata ziua am avut prea multa treaba ca sa stau sa ma gandesc la asta. Pe seara a inceput introspectia. Si concluzia e ca nu simt nimic. Nu sunt trista ca fac 34 de ani, nu sunt happy ca fac 34 de ani. Nu simt nimic. De fapt, nu simt ca e ziua mea maine.

Incerc sa ma incarc cu niste energie pozitiva, doar ca sunt in acea faza in care nu am senzatia ca fac ceva in mod deosebit bine. Adica am senzatia aia ca fac ce trebuie, cand trebuie, dar ca nu ma „afirm ” cu nimic. Stii cum e sa te simti normal?

Fac o tona de lucruri, dar cand faci multe stai si te intrebi pe care dintre ele il faci bine. E bine sa faci atatea sau ar trebui sa te concentrezi pe una-doua la care sa incerci sa excelezi? Si de ce naibii trebuie sa excelezi la ceva? Doar pentru ca stii  ca fiecare trebuie sa fie „bun” la ceva?

Daca ma pune cineva sa ma descriu in cateva cuvinte trebuie sa stau sa ma gandesc putin. Ce fac eu? Cine sunt eu? Ce ma caracterizeaza?

Da, sunt sotie si sunt mama. Cat de bine indeplinesc rolurile astea? Nu stiu. Sper doar ca bine. Daca ma iau dupa ce spune copilul cand ii dau ceva dulce sunt cea mai minunata mama din lume, dar cand nu ii dau tableta sunt cea mai rea! Sa ii dau  tableta mai des? :-))))

Pictez. De cand n-am mai pictat? Sincer, nu imi amintesc! Imi amintesc senzatia placuta pe care mi-o da, dar nu reusesc sa imi fac timp pentru asta. Ar trebui sa gasesc 3-4 ore intr-o zi in care sa nu fac nimic altceva, ceea ce e din ce in ce mai greu.

Fac consultanta. Imi place. Aici am senzatia aia ca fac ceva, ca e ceva construit de mainile mele. Dar aici esti intotdeauna privit ca „cel din exterior”. Nu ai senzatia aia de apartenenta. Cateodata imi lipseste statul cu colegii la o cafea sau sentimentul ca esti o mica rotita dintr-un angrenaj mult mai mare. Si ca esti important pentru angrenaj. Asta e! Dezavantajele antreprenoriatului.

Fac nasturi. Si asta imi place tare, dar la fel ca la pictura, e nevoie de timp. E nevoie de stare si de inspiratie. E nevoie de apreciere ca sa te motivezi sa continui. E nevoie de cerere care sa te impinga sa iti depasesti limitele. Ei bine, in viata reala trebuie sa imi depasesc contorul de pasi din telefon ca sa adun comenzi si like-uri.

Fac cursul de design vestimentar. Foarte frumos. Imi place. Dar mi-a scazut apetitul in momentul in care am simtit prima ezitare a trainerului legat de performanta sau de sansele mele de reusita.

Sunt mama. Sunt sotie. Sunt creativa. Sunt consultant. Sunt pictorita. Si totusi…ce ma defineste?

In teorie ar trebui sa fiu fericita cu ceea ce fac. Mai ales ca am varietate si fac o multime de lucruri care mai de care mai frumoase. In practica, in schimb, sunt doar dependenta de feedback. Nu, nu de feedback. De incurajare. De apreciere. Vreau sa aud urale. Vreau sa stiu ca ceea ce fac, fac bine. Or fi reminiscentele perioadei in care am cochetat cu scena sub diverse roluri. ;-)

Maine fac 34 de ani si nu cred ca simt ceva legat de asta. Stiu doar ca dintr-un motiv care imi scapa, din cand in cand sunt dependenta de incurajari. Si nu vreau sa ma lupt cu ce simt. Nu vreau sa gasesc in mine energia ca sa fac ce imi place, ci vreau sa stiu ca ceea ce fac eu place sau ajuta oamenii. O fi nenorocita de piramida a lui Maslow de vina. Sau poate e doar educatia. Sau pur si simplu sunt slaba. Nu vreau sa caut explicatii. De explicatii ne-am cam saturat cu totii.

Maine fac 34 de ani. Nu pot sa sper decat ca nu ma va intreba nimeni cum ma simt la 34 de ani ca zau ca nu stiu ce sa ii raspund. Cred ca ma simt…normal.

68835_652452914773213_1925245921_n

Istanbul din amintiri

Aveam vreo 11 ani cand i-am cunoscut. Au venit la noi in școala cu planuri mărețe. Vroiau sa facă un grup de dansuri si cântece.

Eu avusesem deja o experiența cand ii spusesem tatălui meu ca vreau la dansuri moderne si aterizasem la balet, asa ca eram sceptica.

Am vorbit cu prietena mea si am decis sa mergem. Am strâmbat puțin din nas cand am auzit ca erau dansuri populare, dar părea sa fie distractiv. Eram un grup destul de mare de colegi care vroiam sa mergem si eram la vârsta la care in formația corecta orice experiența putea fi transformată intr-una pozitivă.

Erau trei profesori. Domnul Simionescu era un domn trecut de 50 de ani, dar cu o postura de invidiat. Era înalt si cu un mers si o poziție cel puțin impunătoare. El era profesorul de dansuri. Imi amintesc ce influența a avut asupra posturii noastre si cum ne învață sa mergem corect si cum sa fim elegante.

Al doilea era domnul Izverceanu. Un ten închis la culoare, o voce tabagica si o atitudine de dresor. El era cel care conducea formația de muzica. Imi amintesc de el conducând formația de mandoline a băieților de la casa de copii numărul 10. Au fost acorduri care mi-au marcat copilaria si care si acum ma fac sa zâmbesc a nostalgie.

Cel de-al treilea era domnul Tudose. El era profesorul de „cântece”, cum spuneam noi pe-atunci. A reușit sa facă o haita de afoni sa cânte corect pe scena Radio. Ne-a adus pe scena cu Angela Similea, Corina Chiriac, Mădălina Manole si alte vedete ale momentului. Am luat autograf de la toate cu mâini tremurânde, după care am cântat cu foc strofa mea din „mi-o zis mama ca mi-o da”!

Ne-au pus numele „Ansamblul Miorița” si ne-au purtat cu sârbe, hore si călușarii pe diverse scene. Căutau sponsorizări peste tot ca sa ne poată procura costume si ce mai era necesar pentru a face fata onorabil concursurilor in care intram sau spectacolelor programate.

Intr-un an am avut parte de cea mai frumoasa experiența a vârstei aleia. Am participat la primul concurs internațional de dansuri populare. Era la Gaziantep, in Turcia. Nu imi amintesc multe detalii, dar imi amintesc emoțiile. Imi amintesc șocul oamenilor cand după ce am făcut călușarul am ieșit in fata cele patru fete din formația de băieți, ne-am dat jos pălăriile si ne-am răsfirat părul ca sa le arătam ca am fost fete deghizate. Imi amintesc satisfacția locului 1 si mândria medaliei de aur. Imi amintesc bluza de mătase mov si trusa de machiaj pe care i le-am luat mamei si nesquick băut la 6 dimineata. Si imi amintesc comentariul unuia dintre profesori cand ne arată Bosforul luminat noaptea: „asta e cartierul bogătașilor!”.

Nu mai stiu nimic de ei. După vizita in Turcia au mai fost vreo 2 ani de pregătiri, dansuri si cântece si apoi am pornit fiecare pe drumul lui.

Ma plimb acum, după mai mult de 20 de ani pe malul Bosforului si imi amintesc de ei toti.

Încerc sa vad totul cu ochii de atunci. Ma plimb prin moscheile pe care le-am vizitat atunci si încerc sa imi invii in minte toate senzațiile si curiozitatea proaspăta de atunci. Ma șochează diferența între cum vedeam atunci si cum simteam tot si cum e acum. E frumos, dar alt fel de frumos. Unul filtrat de experiențe similare, de evoluția noastră din ultimii ani, de senzațiile trăite între timp. 

Prospetimea rămâne la cum simt bazarurile lor, piețele, comercianții ambulanți si pisicile. Pe-astea le savurez cu aceeași plăcere. Nu la fel e cu traseele turistice clasice, care nu ma mai pasionează ca la primele experiențe. Nu mai vreau sa merg pe urmele hărților si sa descopăr ce au mai descoperit milioane de alți turiști înaintea mea. Nu mai vreau sa merg pe coridoarele marcate cu snurulete roșii ca sa nu calci cumva vreun pas in lateral. 

Străduțele lăturalnice cu cafenele pustii in care servesc cea mai buna cafea turcească, asta da! Asta e experiența pe care o vreau si care ma face sa retrăiesc plăcerea descoperirii. 

Deci, sa savurăm Istanbulul! 





Tu unde te vezi peste 5 ani?

Sunt convinsă ca măcar o data in viata ai avut o întâlnire, genul interviu, in care o doamna afectată, cu fata aia specifica de reprezentant al departamentului resurse umane, cu o atitudine ușor superioara, te-a întrebat: „si unde te vezi peste 5 ani?”

Mie mi s-a întâmplat. Si nu doar o data. 

Dar zău daca mi-as fi imaginat eu, in urma cu 5 ani ca aici voi fi astăzi. 

Mai am o saptamana si fac 34 de ani. Acum 5 ani m-as fi vazut poate intr-o poziție de director de marketing in compania in care lucram atunci, sau in alta companie. Lucrurile atunci erau perfect clare. Știam care trebuie sa imi fie „career path” si știam la ce ora trebuie sa fiu la serviciu, dar mai rar știam si la cat voi fi înapoi acasă.

Acum, lucrurile nu mai sunt la fel de clare. De multe ori am senzatia ca toate lucrurile sunt haotice si ca nu ma pot organiza destul de bine. Mi se întâmpla, poate tocmai de-asta, sa duc dorul vieții organizate de atunci din cand in cand. 

Noroc ca e doar din cand in cand. In restul timpului sunt recunoscătoare momentului in care am pornit pe drumul asta. Viata mea e un mare mix de hobby-uri si proiecte pe care le fac pe toate cu aceeași pasiune. Am inceput cu pictura si proiecte de marketing. Am continuat cu nasturi si consultanta pe strategie. Am adăugat si mai multi nasturi, si mai mult marketing si design vestimentar. Si toate sunt condimentate cu mult mai mult timp cu băieții mei si cu weekenduri pe care nici unul nu le va uita vreodată.

Nu stiu sa spun unde ma vad peste 5 ani, dar stiu sigur ca ma vad făcând ceea ce imi place! 



Eu asa ma vad si atunci! 

Tu? Unde vei fi peste 5 ani?

Eu si mondenitaturile

w 035

Nu am fost niciodata mare fan evenimente mondene, dar trebuie sa recunosc ca in ultima vreme mi se facuse dor. De cand am inceput cursul de design vestimentar parca mi s-a deschis apetitul de evenimente de-astea, mai ales ca ma intalnesc cu oameni chiar faini care sunt pasionati de domeniul asta care pentru mine e inca nou.

Weeeellll….  astazi am fost la un eveniment dragut la Iconic Food Wine and Design, unde Stephan Pelger si-a lansat magazinul on-line – http://shop.stephanpelger.com/ .

Mi s-a parut absolut genial ca gasesti acolo o  multime de hainute foarte frumoase, care sunt true stilului care l-a facut celebru pe Sephan Pelger, doar ca acum sunt mult mai accesibile, fara a face rabat la calitate. Am pipait cateva materiale si am verificat si niste cusaturi ca sa ma conving, asa ca garantez! :-)

Ce sa zic? Un mod tare frumos sa sarbatoresti Ziua femeii, mai ales ca azi a mirosit a primavara bine de tot!

Sa ne rasfatam si noi macar din cand in cand, nu?

w 035

Cam asa arata site-ul!

w 017

Nu puteam sa nu imi laud brandul de care ma ocup, nu? :-) Cea mai bun lichior de cafea pe baza de tequila! Try it!

w 013

Overview!

Photo credits: Andrei Tobosaru

Multumim, Andrei!!!

Femeile

Ce-si doresc femeile?
Au fost articole mii, piese de teatru, chiar și un film cu Mel Gibson.
Întrebarea a rămas în picioare! Ce-si doresc femeile? Nimeni nu a găsit un răspuns.  Nu unul general valabil.
Cu toții încearcă sa găsească un răspuns care sa fie valabil pentru oricine. Ca o rețetă care e aplicabila oricui.

Cum ar putea femeile sa fie la fel?
Au toate aceleași nevoi? Nici pe departe. Nevoile lor țin de mediul în care trăiesc,  de educația lor, de gradul lor de dezvoltare, de deschiderea lor.
Și totuși. …
Cam de ce ar putea avea nevoie toate? La ce tânjesc toate? Ce le face sa înflorească și sa scoată ce e mai bun și frumos din ele?

Hai ca zau ca nu e greu!

Eeeee….aud acolo în spate?

Așa e! Au nevoie de dragoste!

Nu ați văzut niciodată cum se schimba fata unei femei atunci când e iubita? Nu ați văzut luminițele din ochi sau fața  mult mai luminată? Parcă și zâmbetul se schimba! Trăsăturile se îndulcesc și respira căldură.

Ce altceva mai au nevoie toate femeile? Vor sa fie admirate! Sa se simtă frumoase și sa vadă ăsta în ochii barbatului iubit!

Și vor sa fie apreciate! Vor sa se vadă eforturile pe care le depun și sa fie apreciate pentru forța și tăria de care dau dovada în cele mai grele situații sau pur și simplu în viața de zi de zi, când jonglează intre îndatoriri și roluri.

Așa ca ce le-as putea dori femeilor de ziua lor? Sa fie iubite și apreciate și sa se bucure de acea privire admirativa de la iubitul lor. Sa fie înconjurate de flori la fel de frumoase ca ele și asta nu doar azi!

image

Hai cu primavaraaaaaaa!!!!!

Numele meu este Nicoleta și sunt dependenta! Sunt dependenta de multe chestii, dar acum discutam despre primăvară!

În ultimii ani chiar pot spune ca sunt mult mai bine! Parcă nu mă mai afectează așa de tare vremea, dar sa nu exageram!

Nimic nu mă face mai optimista decât soarele și vremea frumoasa! Parcă și problemele pălesc în lumina aia plina de viață și înconjurate de un verde crud.
E ca un gen de reasigurare ca o sa fie bine! Sau un fel de forțare a conștientizării ca problemele nu sunt chiar atât de mari. Câtă vreme ne mai putem așeza la soare, sa îi lăsăm razele sa ne mângâie și sa închidem ochii relaxați chiar și pentru 10 minute, înseamnă ca suntem în viața.  Înseamnă ca încă mai avem șanse sa o scoatem la capăt. 

E frumos! E reconfortant! E plin de optimism! E cum trebuie!

Așa ca da, vreau sa vina mai repede primavara! Am nevoie de energia ei! De toată frumusețea pe care o aduce în viețile noastre! De florile ei! De căldură ei! De toate ale ei!

image

Discutii…

„Ieri m-a luat ca sa imi arate hainele”
„Ce haine?”
„Alea de moarte!”
Fata mi s-a crispat, dar am încercat sa o urmăresc in continuare.
„Sora-mea, săraca, a tot incercat sa imi arate unde are hainele de moarte. De fiecare data cand vroia, eu nu o lăsam. Lasă, sor-meo, ca ai nurori. Or veni ele sa te îmbrace. Si ea zicea mereu: ‘lasă, Stanco, ca tu esti mai aproape!’ …si asa a fost! Tactu-mare tocmai fusese la ei si mi-a zis ca nu e bine deloc. Nu au trecut 3 ore si m-au sunat! M-am dus si am îmbrăcat-o. I-am pus costumul ăla in pătrățele. A murit pana in Crăciun. Costumul ăla era frumos si era mai gros.”
„Pai si tataie ce iti arată?”
„Sa il îmbrac cu cojocul. Si cu pulover. Sa nu ii pun costumul.”
„Pai de ce nu costumul?”
„Pai nu merge cu cojocul. Si nu vrea negru.”
„Mda. Probabil nici eu nu as vrea negru!”

Ajungi la 84 de ani si stii ca nu mai e mult. Stii ca te apropii de linia de finish. Si nu iti dorești decat sa te mai bucuri puțin de cei pe care ii lași in urma!

„Băiețelul lui tataie! M-ai cam uitat! Nu ai mai venit pe la mine!”

Ajung cam la doua luni si ii sun cam o data pe luna. Nu apuc. Si stiu ca nu vor mai fi acolo pentru mine decat pentru scurt timp. Si as vrea sa fiu copil. Si sa vina vacanța. Si ei sa fie acolo si sa ma aștepte. In schimb vorbim despre haine de înmormântare si ne bucurăm la fiecare noua lumânare in care sufla.

That’s life! That’s love!

IMG_0952-0

IMG_0953-0

Cine se trezeste de dimineata….

….are de dus copilul la gradinita!

Sau la scoala, in functie de copilul din dotare!

Visez acele cateva saptamani din timpul anului in care te poti trezi la ce ora vrei. Alea in care nu e nevoie sa bantui prin casa la ore matinale ca sa pregatesti laptele cu cereale si sa tragi de bietul copil care iti spune cu ochisorii lipiti: “Mami, nu vreau sa ma trezesc! Mi-e somn!” si tu ii raspunzi plina de compasiune: “Stiu, mami! Si mie!”

Da, vacanta! :-)

Deja iti imaginezi cum o sa te cuibaresti in pat si o sa te trezesti la ce ora vrei, timp de o saptamana intreaga! Iti dai seama?

Nimic nu iti poate umbri aceasta fericire!

Sau…?

Ia sa vedem, cam ce ar putea sa imi strice mie minunatul vis?

Scenariul 1:

Sa fie copilul care imediat cum ia vacanta intra la  220 si cum se crapa de ziua se trezeste si trage de tine ca sa ii spui daca are voie sa se joace cu tableta?

  • Mami, pot sa ma joc cu tableta?
  • Mami, e prea dimineata! Hai mai baga-te in pat langa mine sa mai dormim putin!
  • Fraaaaate! Bineee! Dar nu stam mult!
  • Fraaaate, bine! Juma’ de ora macar!

Dupa fix 10 minute incepe sa se frece in pat!

  • Mami, cat a trecut?
  • Nu stiu, mami, ca am ochii inchisi!
  • Mai stam mult?
  • Mamica, du-te, te rog jos si ia-ti tableta!

In maxim 20 de minute se aude strigand de jos:

  • Maaaaaami, imi cumperi si mie un joooooc?

Scenariul 2:

Ai o gramada de treaba si nu mai stii cum sa le programezi! O parte le amani pe saptamana viitoare. Lasa ca ajungi OK.  Lasi copilul la gradi la 8:30 si ai jumatate de ora sa ajungi. E OK.

Uffff ce bine ca ai reusit sa ti le organizezi. Deja te stresau.

Vine weekendul! Asta e momentul in care afli tot felul de chestii de care uitasei cum ar fi: “Pai saptamana viitoare e vacanta”

Pe buneeeee???? Nu creed! Macar o dimineata daca imi lasam libera!

Gata! A trecut si vacanta! Inapoi la gradi de luni!

“Mami, nu vreau sa ma trezesc!”

1240349_650206838331154_2092767943_n

Vreau si trebuie

E trecut de 11 noaptea, dar e weekend. In mod normal la ora asta trebuia sa dorm. Trebuia sa… In mod normal la ora asta dormeam. Dar azi nu am chef. Plus ca am si dormit vreo ora la prânz, asa ca nu mi-e somn mai deloc.

Ma uit la History Channel de vreo 3-4 ore. Cu pauza de culcat copilul. Nu e atât de interesant încât sa nu renunț. Pur si simplu sunt eu blocată. Nu imi vine nici măcar sa schimb canalul ca sa caut altceva.

Ma decid intr-un final sa ma ridic si imi iau agenda. Cand am terminat-o pe-aia de dinainte mi-am ales una care sa para happy. Speram sa îndepărteze senzatia de repulsie pe care o am cand ma uit la ea. E colorata, cu o ilustrație haioasa făcută de Cristiana Radu. Știam ca problema nu era agenda, dar am zis sa „give it a shot”. Săraca de ea cred ca nici daca imi făcea una cu nasturi nu ar fi reușit sa imi schimbe senzatia.

In timp ce ma uitam in gol spre televizor am avut o revelație: sa imi iau agenda si sa scriu in ea lista cu ce vreau sa fac. Am tone de proiecte de-alea care ma fac fericita si pe care nu le trec pe lista. De ce? Pentru ca lista e pentru chestiile pe care trebuie sa le faci, nu pentru ce vrei sa faci. Se presupune ca nu uiti ce vrei sa faci, nu? Ei bine, ba da! Uiti sa le faci loc in program. Dimineata cand te trezești iti verifici lista si ai senzatia ca viata ta este doar o mare lista de „trebuie” si la sfârșitul zilei daca te intrebi ce ai făcut cu adevărat pentru tine, pentru sufletul tau, iti amintești cu greu de un masaj strecurat in program.

E clar ca singura varianta de a scăpa de senzatia asta este sa imi programez si lucrurile frumoase. Viata e scurta si e păcat sa o transformam intr-o lista lunga de trebuie, care nu face nimic altceva decat sa ne facă sa ne trezim dimineata fara chef de viata si fara chef de alte „trebuie”!

So, vreau si trebuie sa ma bucur de noua mea lista. Incepand de azi. Începând cu un nou tablou!

IMG_0948