Las’ ca începi tu școala și se da milităria jos din pod

Nu știu dacă am suficienți nasturi de câte ori am auzit expresia asta, și zau ca nasturi am mulți!

Îmi amintesc, copil fiind, ca am iubit foarte tare școala. Aveam deja experiență, pentru ca eram continuu legata de fusta sora-mii și mă duceam inclusiv la școală și stăteam în banca cu ea. Săraca! Cred ca tare greu i-a fost sa mă suporte! Eram un copil foarte curios și îmi plăcea tare sa învăț lucruri noi. Când am început școala știam deja sa scriu și sa citesc și știam un număr destul de mare de cuvinte în engleza. Doamna Teodorescu, profesoara de engleza a sora-mii îmi făcuse un caiet cu desene sub care scrisese cuvintele în engleza. Băiețelul avea un boy dedesubt, fetita girl, și așa am învățat engleza.

A venit și momentul sa merg la școală. Cu câteva săptămâni înainte, bunica a început sa îmi repete din ce în ce mai des ca „o sa văd eu”, chestii cu „militării”, cu „se schimba foaia” și altele din aceeași categorie pe care cred ca le știm cu toții. Mintea mea de copil crud a început sa își facă diverse imagini: milităria era un gen de tunica de-aia de armata care cădea din pod, iar foaia era o chestie mare și amenințătoare. Nu prea înțelegeam ce or sa îmi facă mie toate astea, dar clar nu era de bine. La un moment dat am cedat și am început sa plâng cu sughițuri ca eu nu vreau la școală!

După mulți ani, uitandu-ma inapoi, îmi dau seama ca ăsta a fost momentul in care am început sa văd școala ca pe o amenințare. Brusc nu mai eram curioasa sa învăț chestii noi, ci mi-era frica de acea baba Cloanta despre care se povestea – invatatoarea!

S-a transformat din persoana care trebuia sa mă învețe chestii noi în tartorul suprem, vajnic mânuitor de militarii și foi.

Cu teama m-am dus, ca nu aveam incotro, dar bucuria începutului unei noi aventuri mi-a fost umbrita de teama și de obligația de a merge la școală. Plăcerea si bucuria mea au fost sacrificate de călăul suprem!

Mă pregătesc acum, mama fiind, sa schimb obiceiul. Copilul meu va pleca pe drumul ăsta fericit și dornic sa descopere lucruri noi. A venit momentul sa înceapă o noua aventură, o aventură pe care i-o doresc plina de satisfacții și de noi provocări. O sa îl pregătesc cum știu eu mai bine – cu mult entuziasm și cu părere de rău că „pe mine nu vrea doamna sa mă primească la școală, ca tare mult mi-as dori sa mai merg. Nu mai am loc în banca, ce sa-i faci!”

Nu, puiule, nu e cu militărie și nu se schimba nici o foaie. O sa te distrezi în continuare și o sa îți faci o mulțime de prieteni noi, care nu, nu vor rade de tine, ca ești mult prea meseriaș ca sa rada. O sa râdeți împreună! O sa radeti mult și o sa învățați unul de la celălalt o mulțime de lucruri noi.

Este doar o noua aventura care te va ajuta sa înveți tot ce trebuie ca sa devii cel mai tare inventator, așa cum visezi. De-abia aștept sa inventezi tu ceasul ăla care va putea sa mă facă iar copil, dacă vreau, sau sa invie pe oricine îmi lipsește.
Da, puiule, dacă vrei tu, la anul pe vremea asta vei putea înțelege ce zice șeful lui tati și ce zice instructorul de ski. Da, mami, vei putea vorbi cu oricine știe engleza atunci când vei ști engleza.
O sa fie o super experienta și e acolo, gata pentru tine! Indiferent unde ne va purta drumul ăsta, mami și tati vor fi acolo, alături de tine și o sa ne distram, cum îți place ție!

Refuz sa ajut mintea copilului sa asocieze școala – instituția care trebuie sa îl formeze – cu orice experiență negativa. Vreau sa se duca acolo deschis și dornic sa absoarbă cât mai multe cunoștințe noi. Știu ca va fi greu, pentru ca luptam cu mentalități formate în timp, dar îmi voi folosi toate energiile sa mă asigur ca va simți emoție, nu frica.

Îi sunt datoare cu asta! Și poate cu multe altele care vor urma.
image

Dacă ai avea un nasture, ce ai face cu el?

Mici, mari, viu colorați sau în culori pastelate, sidefii sau mati,  sub forma de floare, de cățel sau de oita, cu toții își așteaptă cuminți rândul în cutiuța care le-a fost desemnată,  așezați după culori și separați frumos.

Simt frumusețea lor prin capacele cutiilor și am una dintre cele mai mari satisfacții atunci când îi găsesc unuia locul perfect, fie el într-o bijuterie sau pe un tricou proaspăt comandat, care va fi trimis peste mari și tari.
Unii vor deveni ochișorii lucitori ai unui personaj îndrăgit,  alții vor fi balonul care ne va ajuta sa zburam liberi în albastrul cerului.

Așa e ziua mea de lucru. Intru în atelier și mă gândesc cine va fi norocosul care va ieși azi din cutie sa bucure ochii unei persoane deosebite.

Fiecare își găsește locul pana la urma! Ca noi toți de altfel.

Au fost oameni care le-au spus ca sunt ieftini și ne-au întristat, dar au fost și oameni, mult mai mulți,  care s-au bucurat la fel de mult ca noi de frumusețea lucrurilor care se pot face cu ei.

image

Știu ca sunt doar niște nasturi, dar sunt culoare, sunt viața,  sunt optimism. Depinde doar de noi felul în care îi privim.

Așa ca: dacă tu ai avea un nasture, ce ai face cu el?

http://Facebook.com/coloryourday

Am fost și la yoga

Am fost la yoga. De vreo doi ani vroiam sa merg. M-am gândit eu ca mă va ajuta sa mă relaxez și sa mă focusez, eu fiind un mic vulcan în viața de zi cu zi și împrăștiată ca un adevărat creativ.
De fiecare data când pomeneam de asta primeam tot felul de păreri, nu pentru ca le cerusem, ci pentru ca așa suntem noi, avem o părere despre orice și nu vrem sa o ținem pentru noi. De ce sa nu o scoatem și pe ea în lume? Normal ca cei mai agresivi în a avea o părere erau cei mai avansați în vârstă, pentru care yoga o sa însemne forever Misa și care au avut o teama sa nu încep sa îmi colectez urina și sa o shareuiesc cu vreun mic guru. :-)))
Au fost și părerile celor care au încercat. Și astea împărțite, normal, intre susținători și cei care nu îi văd nici un beneficiu.
Am trecut de faza asta și m-am bucurat ca am reușit finally sa găsesc un loc unde sa pot merge în timpul zilei. Marea majoritate a cursurilor de yoga se întâmplă ori dimineața devreme, ori seara, gen după job. Nici una dintre variante nu mă avantaja, pana m-a sunat o prietena și mi-a zis ca a găsit varianta perfecta. E drept ca e cam departe de mine, dar ce nu face omul pentru yoga.
Am făcut deja câteva ședințe și sunt câteva chestii pe care chiar trebuie sa le împărtășesc, ca poate mai sunt și alți doritori:

– în primul rand, nu manca o vreme înainte de a merge. Vei simți ca îți iese pe ochi ce ai mâncat în timpul uneia dintre posturile de acolo. E valabil și pentru băut. Tot pe ochi iti iese.

– nu îți da cu crema pe mâini. O sa îți alunece mâinile pe salteluța și în loc sa te concentrezi la ce ai de făcut o sa fii permanent concentrata sa îți aduni mâinile în pozițiile corecte.

– igiena!!! Fa-ti dus înainte și ai grija sa ai niște încălțări în care nu îți transpira picioarele. Yoga se face desculț! Și pe cuvânt ca e extrem de neplăcut sa simți diverse mirosuri. Am avut o experienta o data când am nimerit o salteluța impregnata de mirosuri și când trebuia sa stau cu fata pe ea și sa fac exerciții de respirație as fi făcut orice numai sa nu fie nevoie sa inspir! :-)

– atenție la respirație! În timpul exercițiilor, respirația se face pe nas. Este extrem de greu de făcut dacă ai nasul înfundat. Tried it and failed!

– nu merge mahmur! Pe bune! Prima data când am fost era după o întâlnire cu niște prieteni dragi pe care nu îi mai vazusem demult. Am stat pana tarziu și am băut vin. De dimineata, când m-am trezit sa plec încă mai râdeam. Și am continuat si la yoga. Toate posturile mi se păreau foarte funny, iar stânga și dreapta se confundau extrem de ușor. Dar trebuie sa recunosc ca atunci am plecat cu cel mai frumos efect. Relaxarea a fost maximizata de lipsa barierelor pe care le punem inconștient ca o metoda de apărare sau din dorința de a menține controlul.

– în cazul în care întârzii, anunță! Chiar și așa, când intri tine cont ca oamenii aia se chinuie sa nu își mai amintească ce lista de chestii au de făcut pe ziua respectiva și sa se concentreze pe respirație și altele. Orice intrerupere de-asta îți cam rupe ritmul.

– telefonul, fir-ar mama lui!! Chiar și pe vibrație, tot e deranjant!

Hai, ca nu-i greu! Îți dai seama ca prin câteva chestii de-astea simple vei reuși sa le faci experiența mai frumoasa unor oameni? ;-)

În rest….Namaste!
image

Reciclam, reciclam

Am o pasiune fantastica pentru adunat chestii. Îmi place sa strâng tot felul de obiecte ca cine știe la ce le-as putea folosi la un moment dat. Asta cred ca e din obiceiurile părinților care au experimentat din plin era comunista. Moștenire de familie!
Prin urmare casa noastră este plina de diverse cutii și cutiuțe pe care nu le-am folosit pana sa îmi fac atelierul. Acum, dacă tot am loc, mi-am expus toate sculele, împărțite pe categorii, în cutii de Illy. Nu ca le-as face reclama, dar bune cutii, bună cafea. :-)

image

Am stat cu ele pe raft vreo câteva săptămâni,  dar parcă mă zgâriau când le vedeam așa metalice și așa branduite, într-un atelier de creație. Așa ca m-am apucat sa le înfrumusețez.

image

Luam o bucata de material, colorat, evident și îl decupam astfel încât sa ne rămână câțiva centimetri sus și jos.

image

Lipim materialul cu ajutorul pistolului de lipit, mergând din aproape în aproape ca sa nu se usuce înainte sa apucam sa punem materialul pe cutie.

image

image

La final materialul trebuie sa fie prins sus și jos și pe laterala cu care am început.  Ar trebui sa arate cam asa:

image

Ne apucam și de laterala care a rămas libera, lipind mai întâi ca un fel de tiv pe margine și apoi lipind materialul pe toată laterala de cutie.

image

image

Bun!  Am rămas cu partea de sus și de jos, unde facem câteva tăieturi pe material ca sa putem lipi frumos.

image

După operațiunea asta, începem sa lipim bucățelele de material de cutie. 

image

image

La final ar trebui sa arate cam asa:

image

Dacă vrem, îi putem decupa și o bucata de material ca sa îi acoperim partea de metal cu totul. Eu nu m-am mai chinuit acum.

Repetam operațiunea și cu partea de deasupra, cu mare atenție sa întindem bine materialul înainte de a-l lipi.

image

Ei bine, acestea fiind spuse, cam așa arata cutiile mele acum:

image

image

Deja mă așez cu alta inspirație la masa de lucru!

Eu, copacul

Dacă tot am început seria nasturelilor,  m-am gândit sa mai împărtășesc cu voi încă un proiect drag mie, care mi-a fost comandat de o persoana draga mie.

Copacul. Mi-a luat ceva timp sa îl fac și nu numai din cauza ca era greu de făcut,  cât mai mult din cauza stării pe care o cerea. Atunci când o persoana îmi comanda ceva sau când încep un proiect nou, de fiecare data caut sa fiu plina de energie pozitiva când îl fac. Am senzația ca obiectul respectiv se încarcă cu energiile mele, așa ca nici într-un caz nu as vrea sa trimit încărcături negative.
Așa și cu copacelul. Am încercat sa pun câte un gând bun pe fiecare crenguța și pe fiecare frunza. Sper ca mi-a reușit și sper sa reușească sa îi facă ziua mai frumoasa noului stăpân. 

image

image

Busteni cu ups and downs

Nu am vrut sa scriu „la cald”. Nu de alta, dar experienta in sine m-ar fi facut sa evidentiez doar frustrarile si probabil as fi ignorat partea frumoasa. După aproape o saptamana pot sa povestesc putin mai linistita despre weekendul petrecut la Busteni.

Ne-am obisnuit de anul trecut sa dam copilul la cate o tabara pe sezon de vara si una de ski de iarna. Am  descoperit niste oameni geniali care in afara de faptul ca au grija de copii, stiu sa le pregateasca si un program care sa ii tina in priza, astfel ca atunci cand se intoarce copilul, in afara de ce povesteste, mai si doarme continuu cateva zile. :-))))

Taberele se incheie de regula in Sinaia, asa ca in mod normal copiii trebuie culesi de acolo la final de program. Ei bine, anul asta, dupa o promovare intensa a expozitiei lui Dali la Cantacuzino, am decis sa stam in Busteni. Am cautat de disperata cazare in Busteni. Totul era full. Am reusit sa gasesc pana la urma o camera la o pensiune chiar draguta – The Ghetto. Cam scumputa pentru gustul meu, dar priveliștea a meritat, plus ca au camere chiar interesante și pe gustul meu! Si pe bune, de cate ori ii vad expozitia lui Dali in tara noastra?! Trebuie mentionat aici ca am vazut-o la Berlin si o parte prin Amsterdam, asa ca era un vis pentru mine si o mandrie ca au reusit sa o aduca in tarisoara mea.

Am ajuns de vineri, ne-am instalat confortabil, am mancat bun la restaurantul „On Top” (nu stiu daca mi-a placut mai mult mancarea sau doamna care le pregatea, care emana bunatate si calm). Am așteptat cam mult pana sa ne bage cineva în seama. Stăteam afară, pe o terasuca cu 3 mese. La un moment dat am intrat sa întreb „nu va supărați, afară servește cineva?”. Un puști la maxim 18-20 de ani, foarte funky dar timid îmi răspunde „sigur! Noi!” M-a bufnit rasul de candoarea cu care mi-a răspuns și i-am spus ca îl așteptăm.

Am terminat de mancat si am tras si o plimbare pe străduțele din munte și apoi prin oras si m-am extaziat toata cand am vazut ca expozitia se numeste „Welcome to my brain”. Genial! Pur si simplu genial.

Mi-am facut si poza cu bannerul. Nu se vede prea bine, ca era noapte, dar eu sunt aia mica de pe pasarela.

IMG-20150730-WA0016

De dimineata, am bagat viteza sa prindem marea expozitie. Am avut de mers ceva de la pensiunea noastra, dar ne-am bucurat de fiecare pas, mai ales ca inca nu se incinsese atmosfera pe afara.

Pe drum am tras si cateva poze, mai artistice cu castelul, cum strajuia el oraselul de pe dealul lui. Ce sa mai… o minunatie

20150725_104214_resized20150725_104039_resized

Pe drum intalnim un grup de francezi, care se întorceau de la castel si care fac de zor poze cam ca asta a mea si discuta intre ei cu o viteza fantastica. Eu mandra:  „ce ma bucur cand vad ca mai vin straini pe la noi prin tara! poate vor face si oamenii astia mai multe evenimente de-astea si o sa devenim si noi mai mult decat <<tiganii>>”.

Ne apropiem de poarta si ii vedem pe niste oameni care ne depasisera mai devreme ca stau la  poarta. Am avut o senzatie neplacuta. Ma apropii mai mult si iete confirmarea! In weekendul respectiv castelul este inchis pentru un eveniment privat, deci nu se poate vizita expozitia.

Simt cum ma sufoca indignarea si frustrarea si ma infig putin in paznic. Ii spun ca nu mi se pare normal ca dupa o promovare intensa in toate mediile, expozitia sa nu poata fi vizionata fix in primul w/e de dupa vernisaj, plus ca ar fi fost normal sa se comunice chestia asta, daca nu se putea evita. Domnul isi ia telefonul ca sa imi demonstreze ca s-a postat anunt pe site. I-am explicat ca deja nu mai are nici o relevanta si ca oricum comunicarea corecta era in toate mediile in care s-a promovat expozitia, nu doar pe un site. Intre timp se ridicase si al doilea paznic, un domn cu pantofi negri, pantaloni la dunga si niste sosete impecabile, albe. I s-a parut ca l-ar putea sustine pe fratele sau de suferinta cu forta pe care muschii lui o inspirau.

Am plecat de acolo abtinandu-ma cu greu sa nu ma apuce plansul de nervi. Tare greu mi-am revenit! Asta era motivul pentru care venisem. Acum ce fac?

Am luat-o binisor spre oras, unde, dupa o racorire cu multe fresh-uri si limonade am pornit spre Cascada Urlatoarea. Nu o mai vazusem de cand eram copil. Am vrut sa vad cum e! Wrooooong! Soooo wrong!

Deci: am intalnit o droaie de oameni veniti pe munte cu caini care faceau ca toate alea, femei in sandale pe munte, oameni care nu intelegeau ca daca e un podet ingust nu au cum sa treaca cate zece in acelasi timp, oameni care daca vedeau o coada in fata se gandeau ca stam acolo ca sa ne odihnim, sau de fraieri, nu ca ii asteptam pe cei din fata sa treaca pentru ca e drumul surpat. O minunatie! Si totul  pe o temperatura usor topitoare.

O mostra de pantofari pe drumul spre Urlatoarea:

20150725_123829_resized

Am ramas socata de numarul de pet-uri pe care oamenii le lasa in urma lor, de servetele „scapate” ca din greseala din mana, cotoare de porumb fiert, ca deh, unde e mai bun porumbul, daca nu pe munte, de droaia de oameni care se imbulzeau ca sa isi faca poze cu nenorocita aia de cascada si de mitocania incredibila de pe tot traseul.

20150725_132034_resized

Imbulzeala la poza cu cascada, vedere de sus. 

Am avut noroc cu o mica bucata de drum, in sus de la cascada, unde nu s-au aventurat prea multi. Acolo am reusit sa gasesc o mostra de liniste și de muntele ăla pe care îl cautam. Ma rog, si acolo a ajuns domnisoara in sandale, zau daca stiu cum, dar am făcut abstracție de ea.

Toata experienta a fost salvata de o urcare cu copilul pe „partia Kalinderu”, cu o priveliste absolut incredibila. Plus copilul genial pe care il revedeam dupa o saptamana.

20150726_104441_resized 20150725_110415_resized

Asa ca…daca vreti evenimente, asigurati-va inainte ca e deschis. Daca vreti munte, asigurati-va ca alegeti un traseu mai greu, ca sa nu fie la indemana oricui, asta daca vreti sa experimentati munte, nu vreun mall din București mutat pe munte. Daca vreti aer curat, e ok, mai ales daca gasiti o pensiune care sa nu fie aproape de drumul principal. Daca vreti mancare romaneasca buna, mergeti la Casa Ancutei – best food in town. Nu am avut o experienta prea placuta cu o chestie care se vroia un han nemtesc si care era si pus gresit pe harta de am mers vreo ora cu copilul hamesit dupa noi si nici nu pot spune ca m-a impresionat cu mancarea sau cu servirea.

Well, cam asa se incheie un weekend la Busteni, cu ups and downs. O sa merg sigur din nou cat de curand, pentru ca privelistea de acolo nu o gasesti in nici un alt loc si pentru ca zau ca insist sa vad expozitia aia, dar ma voi asigura ca nu e in perioada de concedii si voi verifica programul de functionare de peste tot inainte.

Concediu placut tuturor!

Lumina mea

Povesteam la un moment dat ca eu am descoperit cititul destul de tarziu. Cred ca eram deja la facultate cand am inceput sa citesc de placerea cititului si nu pentru ca era in programa.
Inca de pe vremea aia a inceput si fascinatia pentru lampi. Diverse forme, diverse culori… Pe toate le visam puse intr-un colt, langa un scaun de-ala special de citit. Le visam lumina calda si atmosfera aia de comfortabil pe care o creeaza. Sentimentul ala de „acasa”, de „mi-e bine”.

Cred ca de la asta am pornit in urma cu ceva vreme cand am facut prima mea lampa accesorizata cu nasturi. Atunci citeam Alice Munro. Si m-a inspirat…  asa…

Lampa Color your day

 

Acum, la mai bine de jumatate de an, m-a cuprins iar nevoia de a crea lumina. Asa cum stiu eu. Cu nasturi. Nasturi care sa ii faca lumina mai delicata, dar care sa spuna ceva. Ma gandeam ca ar fi un foarte frumos cadou pentru o persoana pe care o iubesti. Ar putea fi folosita si ca lumina de veghe in camera copilului (noi, dupa 3 ani, am inceput sa capatam frica de intuneric, asa ca foarte multa vreme am folosit o veioza care sa o alunge). si mi-a iesit asa:

Lampa inimioarao inimioara, pentru ca iubim. Iubim relaxarea, iubim cititu, iubim viata, iubim aventura si iubim seara aia in care utem sa stam sisa citim pur si simplu, fara sa ne gandim la cat ne trezim si ce avem de facut maine.

Stiu ca nu se vede in poza, dar inimioara e, evident, accesorizata cu nasturei bleu. Am adaugat si cativa galbeni pentru contrast, dar albastrul a devenit noua noastra culoare preferata, asa ca nu ma pot abate de la preferintele baiatului. :-)

Acum ma gandesc sa fac una in dungi. Inca mai calculez proiectul, dar mai mult ca sigur o sa o vedeti in curand.

Daca va plac tare le puteti comanda aici – cea multicolora si aici – cea cu nasturei bleu cu galben.

Seara luminata!

 

 

Azi am avut musafiri

„Nicoletă, dacă știam eu când erați mici cum o sa ajungeți când o sa va faceți mari, zău ca nu va ziceam nici ! E ca în Dallas, zău dacă nu!”

Se mai uita puțin admirativ spre casa în timp ce mai soarbe o gura de apa stand în foisor.

Nu m-am întrebat niciodată pana acum ce simt ei când ne văd.  Acum, de când sunt mama, îmi e mai ușor sa îmi imaginez, dar sunt convinsa ca sunt departe.

Știu doar ce înseamnă ei pentru mine și știu ca sunt ceea ce sunt azi în mare parte și mulțumită lor.

„Nu as fi visat eu niciodată ca una o sa vina sa mă ia cu  masina la București si alta o sa mă aducă acasă inapoi.”

Mă uit la ei cu drag și îmi amintesc de toată copilăria mea, de toate lucrurile pe care le-am învățat de la ei și mă rog sa îmi rămână toate amintirile astea în suflet și sa mă încălzesc la ele atunci când am nevoie, atunci când nu o sa mai am energie sa continui.

image

A trecut un an…

A trecut un an. Un an de când fixam o ușă alba de termopan pe care era un semn mare de intrare interzisa. Un coridor lung, colorat în galben și verde pe care nu exista nici măcar o băncuța, doar niste bare dezmembrate deja de multi oameni care au asteptat ca si noi un semn.
Urmăream fiecare asistenta care intra și fiecare mișcare a ușii.  Din când în când se deschidea și vedeam mai multe camere. Oare în care e? O fi bine? Ce s-o întâmpla acolo?
Cred ca au fost cele mai lungi doua ore din viața mea de pana acum.
Cum ai putea reacționa când nu știi ce va ieși de acolo?
Îmi amintesc senzația pe care am avut-o când am ținut în mana hârtia și pixul cu care trebuia sa semnez. Era considerat afazic, așa ca doar rudele aveau dreptul sa semneze acordul pentru operație. 
Îmi amintesc doctorița care a venit la mine iritata de faptul ca i-am verificat trecutul înainte ca sa mă asigur ca e o varianta buna. A venit și mi-a explicat ca e posibil ca în urma operației sa nu poată vorbi sau sa nu mai poată înțelege ce se vorbește în jurul lui. M-am dus la el și i-am explicat. Ridica din umeri, cu tot universul răvășit,  spunând doar „nu știu ce sa fac”.
Omul care m-a învățat sa știu ce sa fac a rămas brusc fără soluții. El care rezolva orice și se descurca în orice situație, brusc nu putea sa își descurce propria situație. 
„Poate e totuși de la căzătura aia pe care am tras-o! ”
„Tăticule,  doctorița spune ca nu e aia!”
„Pai și atunci ce am?”
„E cancer, tăticule! Acum trebuie sa vedem de unde e pornit!”

Un scenariu care s-a repetat în fiecare zi timp de aproape doua săptămâni.

Un discurs pe care îl repetam în fiecare dimineață în drum spre spital ca sa fiu sigura ca nu mi-a pierit curajul!

A trecut un an. Un an care ne-a schimbat pe toti, care ne-a făcut sa nu mai luam lucrurile de parcă ni se cuvin, care ne-a făcut sa apreciem altfel timpul pe care îl avem. Ne-a făcut sa nu mai credem în „mie nu mi se poate întâmpla”.

Nu pot decât sa îmi doresc sa fie cât mai mulți, iar experiența asta sa rămână doar semnalul nostru de alarma!

Ziua noastra

Zbarnaie telefonul pe ritmurile unei melodii drăguțe. Imi amintesc ca atunci cand am ales-o am zis ca daca o sa fie una ritmata sigur ma voi trezi mai bine dispusă. Cred ca mi-a luat vreo saptamana pana am ajuns sa o urăsc cu pasiune. 

Iau telefonul, ma uit si vad ca e 7 si ii dau snooze in timp ce dorm cu ochii deschiși. 

Ahhhh ce bine e. 7:10. Suna din nou. Deschid ochii cu greu si vad băiatul lângă mine in pat, dormind cu pijamaua lu’ taica-su pe cap. Ma amuz puțin si apoi imi amintesc! Shit! Azi avem înot! Viteza, viteza! Imi iau papucii in mana ca sa nu il trezesc si cobor binișor scările. Pun de cafea, pregătesc mâncarea câinelui, pun laptele la încălzit si dau drumul la TV. E „Dora si prietenii ei” pe Nick Jr. Imi amintesc ca aseară mi-a zis sa il trezesc devreme ca sa le prindă. Urc scările ca sa il trezesc, dar ma răzgândesc. E atât de dulce cum doarme!

Cobor! Imi pun cafeaua si ies afara. Mai iau o gura de cafea, mai strig un „oxi, nu e voie”. O țin asa inca vreo juma de ora pana deschide maimuțelul usa ca sa imi spună ca s-a trezit. Ii pun laptele cu cereale in timp ce strâng zecile de creioane colorate împrăștiate prin casa si discutam ce păcat ca la TV nu e Dora. Sunt niște desene cu mașini. Neinteresant! Trecem la veșnicele discuții legate de tableta. Regula e ca nu are voie la tableta dimineata, dar „e vacanța, mami!”. „Ok, dar daca atunci cand iti spun eu sa o închizi începi sa miorlăi, nu mai vezi tableta”. „Ok”. Cine miorlăie peste 20 de minute? Not meeeee!!!

După lupte seculare avem câine mâncat, copil mancat, mama băută cafea. Ready to go. 

Ne bălăcim o ora la înot, care mai de care mai „plin de oboseala” si ne tărâm înapoi la mașina. Next stop: Decathlon. Trebuie sa luam ce e nevoie pentru tabăra. După tăvăleală si miorlăituri ca nu stie ce sa își aleagă si nervi ca e târziu si nu mai avem timp, reusim sa ieșim din magazin cu mai multe chestii decat planificaserăm si cu mult mai multe decat aveam nevoie. 

Neeeext: trebuie sa ne tundem. El, nu eu! Il dau pe mâinile unei doamne drăguțe pe care o instruiesc ce sa ii facă si o anunț ca eu dispar puțin, dar sa nu il lase sa plece pana nu ma întorc. Ma duc cu viteza luminii la un magazin de animale ca sa iau niște frontline. Se scarpina câinele de ma apucă si pe mine mâncărimea cand o vad! Evident ca e coada si domnul din fata mea se mișca de parca nu are aer condiționat la mașina. Ma uit exasperata la ceas si ma întreb daca oare imi mai găsesc copilul. Bag o super viteza înapoi la frizerie. E ok. Safe! Inca pe scaun. Ma rog, i-a făcut doamna țepi verzi in cap. I can live with it! 

In incercările de a ajunge la mașina, mai achiziționam niște cărți de copii si scap cu greu de niște lego de la Noriel, dar nu am scăpat de niște ciocolata si placinta, cu promisiunea ca le mănâncă la mamaie, după masa. 

Usor transpirată o sun pe contabila sa ii spun ca in 10 minute ajung la ea. Ies cu hârtiile in mana si hainele atarnande, zâmbind cu greu. Se uita usor ciudat pana vede băiatul si ii spun ce program am avut. Are si ea unul, asa ca înțelege. Facem schimbul de hârtii, mai băgam niște saluturi, politețuri si sunt gata de plecat spre casa. 

Intre doua cântaturi si 5 fluierături in mașina se aude glasciorul ăla scump de băiatel: „mami, sa stii ca mi-a plăcut foarte mult ziua noastră! Putem sa mai facem?”