Busteni cu ups and downs

Nu am vrut sa scriu „la cald”. Nu de alta, dar experienta in sine m-ar fi facut sa evidentiez doar frustrarile si probabil as fi ignorat partea frumoasa. După aproape o saptamana pot sa povestesc putin mai linistita despre weekendul petrecut la Busteni.

Ne-am obisnuit de anul trecut sa dam copilul la cate o tabara pe sezon de vara si una de ski de iarna. Am  descoperit niste oameni geniali care in afara de faptul ca au grija de copii, stiu sa le pregateasca si un program care sa ii tina in priza, astfel ca atunci cand se intoarce copilul, in afara de ce povesteste, mai si doarme continuu cateva zile. :-))))

Taberele se incheie de regula in Sinaia, asa ca in mod normal copiii trebuie culesi de acolo la final de program. Ei bine, anul asta, dupa o promovare intensa a expozitiei lui Dali la Cantacuzino, am decis sa stam in Busteni. Am cautat de disperata cazare in Busteni. Totul era full. Am reusit sa gasesc pana la urma o camera la o pensiune chiar draguta – The Ghetto. Cam scumputa pentru gustul meu, dar priveliștea a meritat, plus ca au camere chiar interesante și pe gustul meu! Si pe bune, de cate ori ii vad expozitia lui Dali in tara noastra?! Trebuie mentionat aici ca am vazut-o la Berlin si o parte prin Amsterdam, asa ca era un vis pentru mine si o mandrie ca au reusit sa o aduca in tarisoara mea.

Am ajuns de vineri, ne-am instalat confortabil, am mancat bun la restaurantul „On Top” (nu stiu daca mi-a placut mai mult mancarea sau doamna care le pregatea, care emana bunatate si calm). Am așteptat cam mult pana sa ne bage cineva în seama. Stăteam afară, pe o terasuca cu 3 mese. La un moment dat am intrat sa întreb „nu va supărați, afară servește cineva?”. Un puști la maxim 18-20 de ani, foarte funky dar timid îmi răspunde „sigur! Noi!” M-a bufnit rasul de candoarea cu care mi-a răspuns și i-am spus ca îl așteptăm.

Am terminat de mancat si am tras si o plimbare pe străduțele din munte și apoi prin oras si m-am extaziat toata cand am vazut ca expozitia se numeste „Welcome to my brain”. Genial! Pur si simplu genial.

Mi-am facut si poza cu bannerul. Nu se vede prea bine, ca era noapte, dar eu sunt aia mica de pe pasarela.

IMG-20150730-WA0016

De dimineata, am bagat viteza sa prindem marea expozitie. Am avut de mers ceva de la pensiunea noastra, dar ne-am bucurat de fiecare pas, mai ales ca inca nu se incinsese atmosfera pe afara.

Pe drum am tras si cateva poze, mai artistice cu castelul, cum strajuia el oraselul de pe dealul lui. Ce sa mai… o minunatie

20150725_104214_resized20150725_104039_resized

Pe drum intalnim un grup de francezi, care se întorceau de la castel si care fac de zor poze cam ca asta a mea si discuta intre ei cu o viteza fantastica. Eu mandra:  „ce ma bucur cand vad ca mai vin straini pe la noi prin tara! poate vor face si oamenii astia mai multe evenimente de-astea si o sa devenim si noi mai mult decat <<tiganii>>”.

Ne apropiem de poarta si ii vedem pe niste oameni care ne depasisera mai devreme ca stau la  poarta. Am avut o senzatie neplacuta. Ma apropii mai mult si iete confirmarea! In weekendul respectiv castelul este inchis pentru un eveniment privat, deci nu se poate vizita expozitia.

Simt cum ma sufoca indignarea si frustrarea si ma infig putin in paznic. Ii spun ca nu mi se pare normal ca dupa o promovare intensa in toate mediile, expozitia sa nu poata fi vizionata fix in primul w/e de dupa vernisaj, plus ca ar fi fost normal sa se comunice chestia asta, daca nu se putea evita. Domnul isi ia telefonul ca sa imi demonstreze ca s-a postat anunt pe site. I-am explicat ca deja nu mai are nici o relevanta si ca oricum comunicarea corecta era in toate mediile in care s-a promovat expozitia, nu doar pe un site. Intre timp se ridicase si al doilea paznic, un domn cu pantofi negri, pantaloni la dunga si niste sosete impecabile, albe. I s-a parut ca l-ar putea sustine pe fratele sau de suferinta cu forta pe care muschii lui o inspirau.

Am plecat de acolo abtinandu-ma cu greu sa nu ma apuce plansul de nervi. Tare greu mi-am revenit! Asta era motivul pentru care venisem. Acum ce fac?

Am luat-o binisor spre oras, unde, dupa o racorire cu multe fresh-uri si limonade am pornit spre Cascada Urlatoarea. Nu o mai vazusem de cand eram copil. Am vrut sa vad cum e! Wrooooong! Soooo wrong!

Deci: am intalnit o droaie de oameni veniti pe munte cu caini care faceau ca toate alea, femei in sandale pe munte, oameni care nu intelegeau ca daca e un podet ingust nu au cum sa treaca cate zece in acelasi timp, oameni care daca vedeau o coada in fata se gandeau ca stam acolo ca sa ne odihnim, sau de fraieri, nu ca ii asteptam pe cei din fata sa treaca pentru ca e drumul surpat. O minunatie! Si totul  pe o temperatura usor topitoare.

O mostra de pantofari pe drumul spre Urlatoarea:

20150725_123829_resized

Am ramas socata de numarul de pet-uri pe care oamenii le lasa in urma lor, de servetele „scapate” ca din greseala din mana, cotoare de porumb fiert, ca deh, unde e mai bun porumbul, daca nu pe munte, de droaia de oameni care se imbulzeau ca sa isi faca poze cu nenorocita aia de cascada si de mitocania incredibila de pe tot traseul.

20150725_132034_resized

Imbulzeala la poza cu cascada, vedere de sus. 

Am avut noroc cu o mica bucata de drum, in sus de la cascada, unde nu s-au aventurat prea multi. Acolo am reusit sa gasesc o mostra de liniste și de muntele ăla pe care îl cautam. Ma rog, si acolo a ajuns domnisoara in sandale, zau daca stiu cum, dar am făcut abstracție de ea.

Toata experienta a fost salvata de o urcare cu copilul pe „partia Kalinderu”, cu o priveliste absolut incredibila. Plus copilul genial pe care il revedeam dupa o saptamana.

20150726_104441_resized 20150725_110415_resized

Asa ca…daca vreti evenimente, asigurati-va inainte ca e deschis. Daca vreti munte, asigurati-va ca alegeti un traseu mai greu, ca sa nu fie la indemana oricui, asta daca vreti sa experimentati munte, nu vreun mall din București mutat pe munte. Daca vreti aer curat, e ok, mai ales daca gasiti o pensiune care sa nu fie aproape de drumul principal. Daca vreti mancare romaneasca buna, mergeti la Casa Ancutei – best food in town. Nu am avut o experienta prea placuta cu o chestie care se vroia un han nemtesc si care era si pus gresit pe harta de am mers vreo ora cu copilul hamesit dupa noi si nici nu pot spune ca m-a impresionat cu mancarea sau cu servirea.

Well, cam asa se incheie un weekend la Busteni, cu ups and downs. O sa merg sigur din nou cat de curand, pentru ca privelistea de acolo nu o gasesti in nici un alt loc si pentru ca zau ca insist sa vad expozitia aia, dar ma voi asigura ca nu e in perioada de concedii si voi verifica programul de functionare de peste tot inainte.

Concediu placut tuturor!

Lumina mea

Povesteam la un moment dat ca eu am descoperit cititul destul de tarziu. Cred ca eram deja la facultate cand am inceput sa citesc de placerea cititului si nu pentru ca era in programa.
Inca de pe vremea aia a inceput si fascinatia pentru lampi. Diverse forme, diverse culori… Pe toate le visam puse intr-un colt, langa un scaun de-ala special de citit. Le visam lumina calda si atmosfera aia de comfortabil pe care o creeaza. Sentimentul ala de „acasa”, de „mi-e bine”.

Cred ca de la asta am pornit in urma cu ceva vreme cand am facut prima mea lampa accesorizata cu nasturi. Atunci citeam Alice Munro. Si m-a inspirat…  asa…

Lampa Color your day

 

Acum, la mai bine de jumatate de an, m-a cuprins iar nevoia de a crea lumina. Asa cum stiu eu. Cu nasturi. Nasturi care sa ii faca lumina mai delicata, dar care sa spuna ceva. Ma gandeam ca ar fi un foarte frumos cadou pentru o persoana pe care o iubesti. Ar putea fi folosita si ca lumina de veghe in camera copilului (noi, dupa 3 ani, am inceput sa capatam frica de intuneric, asa ca foarte multa vreme am folosit o veioza care sa o alunge). si mi-a iesit asa:

Lampa inimioarao inimioara, pentru ca iubim. Iubim relaxarea, iubim cititu, iubim viata, iubim aventura si iubim seara aia in care utem sa stam sisa citim pur si simplu, fara sa ne gandim la cat ne trezim si ce avem de facut maine.

Stiu ca nu se vede in poza, dar inimioara e, evident, accesorizata cu nasturei bleu. Am adaugat si cativa galbeni pentru contrast, dar albastrul a devenit noua noastra culoare preferata, asa ca nu ma pot abate de la preferintele baiatului. :-)

Acum ma gandesc sa fac una in dungi. Inca mai calculez proiectul, dar mai mult ca sigur o sa o vedeti in curand.

Daca va plac tare le puteti comanda aici – cea multicolora si aici – cea cu nasturei bleu cu galben.

Seara luminata!

 

 

Azi am avut musafiri

„Nicoletă, dacă știam eu când erați mici cum o sa ajungeți când o sa va faceți mari, zău ca nu va ziceam nici ! E ca în Dallas, zău dacă nu!”

Se mai uita puțin admirativ spre casa în timp ce mai soarbe o gura de apa stand în foisor.

Nu m-am întrebat niciodată pana acum ce simt ei când ne văd.  Acum, de când sunt mama, îmi e mai ușor sa îmi imaginez, dar sunt convinsa ca sunt departe.

Știu doar ce înseamnă ei pentru mine și știu ca sunt ceea ce sunt azi în mare parte și mulțumită lor.

„Nu as fi visat eu niciodată ca una o sa vina sa mă ia cu  masina la București si alta o sa mă aducă acasă inapoi.”

Mă uit la ei cu drag și îmi amintesc de toată copilăria mea, de toate lucrurile pe care le-am învățat de la ei și mă rog sa îmi rămână toate amintirile astea în suflet și sa mă încălzesc la ele atunci când am nevoie, atunci când nu o sa mai am energie sa continui.

image

A trecut un an…

A trecut un an. Un an de când fixam o ușă alba de termopan pe care era un semn mare de intrare interzisa. Un coridor lung, colorat în galben și verde pe care nu exista nici măcar o băncuța, doar niste bare dezmembrate deja de multi oameni care au asteptat ca si noi un semn.
Urmăream fiecare asistenta care intra și fiecare mișcare a ușii.  Din când în când se deschidea și vedeam mai multe camere. Oare în care e? O fi bine? Ce s-o întâmpla acolo?
Cred ca au fost cele mai lungi doua ore din viața mea de pana acum.
Cum ai putea reacționa când nu știi ce va ieși de acolo?
Îmi amintesc senzația pe care am avut-o când am ținut în mana hârtia și pixul cu care trebuia sa semnez. Era considerat afazic, așa ca doar rudele aveau dreptul sa semneze acordul pentru operație. 
Îmi amintesc doctorița care a venit la mine iritata de faptul ca i-am verificat trecutul înainte ca sa mă asigur ca e o varianta buna. A venit și mi-a explicat ca e posibil ca în urma operației sa nu poată vorbi sau sa nu mai poată înțelege ce se vorbește în jurul lui. M-am dus la el și i-am explicat. Ridica din umeri, cu tot universul răvășit,  spunând doar „nu știu ce sa fac”.
Omul care m-a învățat sa știu ce sa fac a rămas brusc fără soluții. El care rezolva orice și se descurca în orice situație, brusc nu putea sa își descurce propria situație. 
„Poate e totuși de la căzătura aia pe care am tras-o! ”
„Tăticule,  doctorița spune ca nu e aia!”
„Pai și atunci ce am?”
„E cancer, tăticule! Acum trebuie sa vedem de unde e pornit!”

Un scenariu care s-a repetat în fiecare zi timp de aproape doua săptămâni.

Un discurs pe care îl repetam în fiecare dimineață în drum spre spital ca sa fiu sigura ca nu mi-a pierit curajul!

A trecut un an. Un an care ne-a schimbat pe toti, care ne-a făcut sa nu mai luam lucrurile de parcă ni se cuvin, care ne-a făcut sa apreciem altfel timpul pe care îl avem. Ne-a făcut sa nu mai credem în „mie nu mi se poate întâmpla”.

Nu pot decât sa îmi doresc sa fie cât mai mulți, iar experiența asta sa rămână doar semnalul nostru de alarma!

Ziua noastra

Zbarnaie telefonul pe ritmurile unei melodii drăguțe. Imi amintesc ca atunci cand am ales-o am zis ca daca o sa fie una ritmata sigur ma voi trezi mai bine dispusă. Cred ca mi-a luat vreo saptamana pana am ajuns sa o urăsc cu pasiune. 

Iau telefonul, ma uit si vad ca e 7 si ii dau snooze in timp ce dorm cu ochii deschiși. 

Ahhhh ce bine e. 7:10. Suna din nou. Deschid ochii cu greu si vad băiatul lângă mine in pat, dormind cu pijamaua lu’ taica-su pe cap. Ma amuz puțin si apoi imi amintesc! Shit! Azi avem înot! Viteza, viteza! Imi iau papucii in mana ca sa nu il trezesc si cobor binișor scările. Pun de cafea, pregătesc mâncarea câinelui, pun laptele la încălzit si dau drumul la TV. E „Dora si prietenii ei” pe Nick Jr. Imi amintesc ca aseară mi-a zis sa il trezesc devreme ca sa le prindă. Urc scările ca sa il trezesc, dar ma răzgândesc. E atât de dulce cum doarme!

Cobor! Imi pun cafeaua si ies afara. Mai iau o gura de cafea, mai strig un „oxi, nu e voie”. O țin asa inca vreo juma de ora pana deschide maimuțelul usa ca sa imi spună ca s-a trezit. Ii pun laptele cu cereale in timp ce strâng zecile de creioane colorate împrăștiate prin casa si discutam ce păcat ca la TV nu e Dora. Sunt niște desene cu mașini. Neinteresant! Trecem la veșnicele discuții legate de tableta. Regula e ca nu are voie la tableta dimineata, dar „e vacanța, mami!”. „Ok, dar daca atunci cand iti spun eu sa o închizi începi sa miorlăi, nu mai vezi tableta”. „Ok”. Cine miorlăie peste 20 de minute? Not meeeee!!!

După lupte seculare avem câine mâncat, copil mancat, mama băută cafea. Ready to go. 

Ne bălăcim o ora la înot, care mai de care mai „plin de oboseala” si ne tărâm înapoi la mașina. Next stop: Decathlon. Trebuie sa luam ce e nevoie pentru tabăra. După tăvăleală si miorlăituri ca nu stie ce sa își aleagă si nervi ca e târziu si nu mai avem timp, reusim sa ieșim din magazin cu mai multe chestii decat planificaserăm si cu mult mai multe decat aveam nevoie. 

Neeeext: trebuie sa ne tundem. El, nu eu! Il dau pe mâinile unei doamne drăguțe pe care o instruiesc ce sa ii facă si o anunț ca eu dispar puțin, dar sa nu il lase sa plece pana nu ma întorc. Ma duc cu viteza luminii la un magazin de animale ca sa iau niște frontline. Se scarpina câinele de ma apucă si pe mine mâncărimea cand o vad! Evident ca e coada si domnul din fata mea se mișca de parca nu are aer condiționat la mașina. Ma uit exasperata la ceas si ma întreb daca oare imi mai găsesc copilul. Bag o super viteza înapoi la frizerie. E ok. Safe! Inca pe scaun. Ma rog, i-a făcut doamna țepi verzi in cap. I can live with it! 

In incercările de a ajunge la mașina, mai achiziționam niște cărți de copii si scap cu greu de niște lego de la Noriel, dar nu am scăpat de niște ciocolata si placinta, cu promisiunea ca le mănâncă la mamaie, după masa. 

Usor transpirată o sun pe contabila sa ii spun ca in 10 minute ajung la ea. Ies cu hârtiile in mana si hainele atarnande, zâmbind cu greu. Se uita usor ciudat pana vede băiatul si ii spun ce program am avut. Are si ea unul, asa ca înțelege. Facem schimbul de hârtii, mai băgam niște saluturi, politețuri si sunt gata de plecat spre casa. 

Intre doua cântaturi si 5 fluierături in mașina se aude glasciorul ăla scump de băiatel: „mami, sa stii ca mi-a plăcut foarte mult ziua noastră! Putem sa mai facem?”

  

Atelierul meu

Pana si eu ma plictisisem de cate ori am povestit ca toata casa mea devenise un atelier. Incercam sa fur cate putin timp pentru priectele creative ori de cate ori aveam ocazia, asa ca sufrageria avea cea mai buna lumina seara. Da, dar ziua era mansarda. Si uite asa faceam zi de zi cateva ture de sus pana jos cu niste zeci de kile de nasturi, tricouri, ate, ace si alte asemenea. Tin eu la silueta, dar sa nu exageram.

Si mi-am storcit creierii timp indelungat. M-ar cam fi tentat sa imi gasesc un spatiu cozy, care sa ma caracterizeze si sa ma si inspire in acelasi timp, care sa poata fi si zona de creatie vestimentara, dar unde sa pot sa si pictez si sa am muuuuult spatiu de depozitare, atat de mult incat sa imi pot pune pe categorii toate materialele pe care le-am strans ca o adevarata furnicuta in ultimii niste ani.

Ei bine, dupa ce am cochetat vreo 2 luni cu ideea, pana la urma mi-am suflecat manecile si m-am apucat de treaba! Si din cauza mea si sotul, care btw, chiar m-am minunat ca a fost extrem de supportive, avand in vedere ca eu vin tot timpul cu proiecte de-astea speciale in cele mai nepotrivite momente si care chiar nu prea pot spune ca il ajuta in vreun fel. :-)
Si uite asa am ajuns sa transform zona de relaxare a familiei (nefolosita de altfel de ceva vreme) in minunatia mea de atelier la care am visat multa vreme.

wpid-20150628_190441.jpg wpid-20150628_190423.jpg

Toata munca a durat vreo saptamana, dar a meritat. Sunt extrem de mandra de peretii vopsiti cu sudoarea fruntii noastre, de mesele minunate facute pe comanda speciala ca sa se invarta dupa soare, de rafturile de la Ikea, la care ne-au cam iesit ochii din cap, de oglinda minunata la care eram convinsa ca nu am toate piesele si am si sunat la Ikea ca sa ma plang, dar blonda nu le vazuse, si de panoul meu minunat care astepta de vreo 2 ani sa ii gasesc un loc care sa il puna in valoare. Aaaa si sa nu uitam de minunatul covoras cu nasturi! Nu as fi crezut vreodata ca voi reusi sa gasesc un covoras cu nasturi! Me happy! Mai am nevoie de un manechin, dar mai stau putin sa ma odihnesc!

wpid-20150702_210857.jpgwpid-20150702_200010.jpg wpid-20150702_174157.jpg

 

Nu mai trebuie decat sa ma apuc de munca!

Prima comanda a fost deja livrata din noul atelier!

wpid-20150706_165651.jpg

Sunt doar un om căruia îi pasă!

Nu știu cum se face ca toate ideile de subiecte faine îmi vin în cele mai nepotrivite momente. Dar nu ca vin, vin cu flow, cu nume și fir epic. Când sa ajung și eu într-un loc decent unde sa mă pot așeza sa scriu, mai scrie dacă se mai leagă.

Mă amuza tot timpul alergătura asta. Data viitoare cred ca opresc în mijlocul orașului și mă apuc sa scriu ca sa fiu sigura.

Așa mă apucase zilele trecute. Mi-am amintit de o doamna care mi-a comentat foarte inversunata la una dintre postari care a fost preluată de cei de la smartwoman.ro. După ce a citit doamna postarea despre Antreprenorial și hobby a hotărât!  Eu vând modele false. Business-ul cu nasturi nu funcționează.  Știe dumneaei pe cineva care a încercat și nu a mers.
Am simțit nevoia atunci sa comentez, după care m-am gândit ca nu merita. Singura problema este ca Mi-a rămas în cap comentariul, ceea ce înseamnă ca m-a deranjat mai tare decât altele.

Simt nevoia, ca reacție la comentariul doamnei sa vin cu un răspuns mai larg.

Revenind la povestea de la care am pornit, și pe care o găsiți aici, ea a venit de undeva din suflet, din experiențele trăite de mine în ultimii ani. E din seria „been there, done that”. Era o încurajare pentru toți cei care au un hobby sau care nu au timp nici măcar sa își găsească unul. Era un „se poate, fa-ti curaj” pentru ei toți.
Nu vreau sa mă vând ca un model. Nu susțin ca se poate trai dintr-un hobby. Ce vreau eu este sa trag un semnal de alarma celor care deși sunt încă la prima tinerețe își trăiesc viața de parcă îi așteaptă sfârșitul. Sunt înconjurată de prieteni care se lasă măcinați de un job care deși le susține cheltuielile, ajung sa plătească un cost mult prea mare pentru asta.
Văd tineri care ajung seara acasă fără energie sa se mai poată ridica de pe canapea ca sa facă orice. Singurele perioade în care simt ca trăiesc sunt weekendul și vacantele.

La ei m-am gândit atunci când am scris. Știu care este energia pe care un hobby ti-o poate oferi și este nevoie doar de puțin curaj sa ieși din zona ta de confort. Știu ca e mult mai ușor sa nu faci nimic în plus și sa dai vina pe job și pe lipsa timpului, dar din păcate atunci când o sa tragem linie o sa constatam ca în viața noastră doar am
supraviețuit, nu am trăit. 

Dacă as ști ca am reușit sa conving 10 oameni sa facă treaba asta; m-as declara fericita!
Așa ca doamnei care a comentat nu îi pot spune decât ca nu mă consider un model. Sunt doar un om căruia îi pasa.

Cand am ajuns triști?

IMG_0973-0

Stau si ma întreb cand am ajuns sa nu ne mai bucurăm de nimic, sa nu ne mai bucurăm de viata. Viata noastră a ajuns o serie de lucruri de rezolvat si de probleme de „handle-uit”. 

Vorbesc cu prieteni cu care nu am mai vorbit de mult si discuțiile noastre au ajuns o înșiruire de probleme. Parca suntem la un concurs la care trebuie sa vedem cine are viata mai grea si cine reușește sa ii facă fata mai bine. „Am avut copilul in spital”, „nu stiu ce o sa ma fac cu părinții”, „nu mai pot face fata job-ului”. Astea si multe 

 altele. Sub diverse forme si cu diverse valente, dar esența este aceeași. Am ajuns intr-un moment al vieții noastre in care tratam toata viata ca pe o mare lista de responsabilități. Facem parte dintr-o categorie avantajata, i-as putea spune. Nu murim de foame, ne putem permite concedii si am reușit sa ne satisfacem dorințele. Dar câta vreme am savurat plăcerea de a ne îndeplini o dorința? Cat de multe lucruri ne amintim din ce am făcut in ultimii 10 ani? 

Cand eram puștani toata viata era o colectie de amintiri frumoase. Ne chinuiam din greu sa ajungem in locuri in care nu am mai fost si ne amintim si acum, după multi ani, exact ce am făcut in fiecare concediu, dar cat de multe ne amintim din concediul de anul trecut? Ce am făcut de revelion in urma cu doi ani? 

E adevărat ca ne putem scuza spunând ca atunci era viata mai simpla, ca nu erau atât de multe lucruri pe lista noastră de to do. Dar e doar asta? 

Ma uit in jur la modul in care tratează oamenii problemele, la înverșunarea pe care o vezi peste tot, pe cele mai neînsemnate subiecte. De ce transformam totul intr-un fel de concurs? Ce ne așteaptă la linia de sosire? Avem mai mult de câștigat daca intr-o dezbatere ni s-a dat dreptate sau daca am câștigat noi locul de parcare? 

Zilele trecute la Hornbach m-a ajutat un domn care era la coada in spatele meu. Foarte drăguț din partea lui, dar trebuie sa recunosc ca primul instinct a fost sa imi pun mana pe geanta, deși zău ca omul arată mai mult de parca ar fi iesit acum de la sala, nu de la Rahova. Atât de rare sunt gesturile astea încât primul instinct este sa vezi mai întâi un interes ascuns in spatele oricărei intenții. 

Nu vi s-a întâmplat ca atunci cand v-a sunat o cunoștința doar ca sa vada ce faceți sa va întrebați daca nu cumva are nevoie de ceva? 

Ei bine, cam asa se poate exemplifica modalitatea in care am ajuns sa gândim. Ne-am lăsat învinși de pesimism, de responsabilități si de mentalități. Am ajuns sa ne lăsam copleșiti de partea neagră a lucrurilor si ne miram la final de zi de ce suntem obosiți. Nu am făcut nimic in mod deosebit! Ne-am folosit toate energiile in cel mai greșit mod. Ne-am încărcat negativ de la fiecare claxon pe care l-am primit pe strada sau de la orice refuz al copilului de a face ceea ce i s-a spus. Si asa trece fiecare zi. Si la finalul anului nu ne amintim decat câteva chestii fun pe care le-am făcut sau, daca nu am fost norocoși, poate nici pe alea. Si ne trezim după ceva vreme sa spunem ca suntem nefericiți, ca nu am mai făcut nimic pentru noi. Ne-am dedicat toata viata celor din jur. Am rezolvat probleme si am îndeplinit responsabilități. 

Ma gândeam sa închei intr-un mod optimist, cu un gen de îndemn, dar daca as fi găsit soluția la problema asta probabil nu m-ar mai fi bântuit acum si v-as fi scris, probabil, despre cat e de simplu sa fii fericit. 

Din păcate nu am găsit cheia, dar măcar încerc sa imi trag câte un semnal de alarma si încerc sa imi domin modul de a gândi. Stiu ca toata lumea are probleme si stiu ca e in job description-ul nostru sa încercam sa le rezolvam, dar încerc sa conștientizez ca nu le pot rezolva eu pe toate. Ma gâfâie lista cu chestii de to do zilnice, dar stiu ca daca o sa iau din cand o pauza sa imi admir trandafirii chiar nu o sa ia foc lista. Încerc sa imi forțez mintea sa ia partea pozitivă a lucrurilor, deși in lumea in care trăim este o adevarata provocare sa rămâi optimist. 

E bine ca măcar din cand in cand sa iti rezervi puțin timp sa te analizezi si sa vezi daca iti place cum esti, daca esti fericit, sau măcar mulțumit. S-ar putea sa iti mulțumești mai târziu. 

Și tu ești doar o albinuța într-un stup

„Hai lasă,  du-te la spital și vedem!”
Discuția continua pe un ton scăzut și nu mai aud detaliile, dar se încearcă o organizare de ceva pentru duminica. E clar ca interlocutoarea nu se simte bine, așa ca i se recomanda sa „stea liniștită și sa mănânce ceva” și văd ele ce fac pana duminica.

Face parte din fragmentele de viață pe care le surprind zilnic. E viața vecinilor mei.
Din păcate, sau poate din fericire, fix lângă noi este un ditai blocul. Le știu vocile și le știu poveștile. Doamna de mai sus a mai avut săptămâna trecută o problema. A vrut sa își ia liber, dar nu știa cum sa îi spună „domnului director”. Pana la urma a ajutat-o o anume Ina, care a intervenit pentru ea.

Stau seara în curte și prind frânturi de viață.Sunt atât de diferiți!
La etajul 3 sunt niște oameni care cred ca mănâncă numai cartofi prăjiți cu friptura. Și numai pe la 10 seara.
Mai sunt unii care au doi copii. Băieți. Pe unul îl cheamă Horia. Urla continuu copilașii astia și maica-sa pe lângă ei.
Mai sunt unii la 2 care au tot timpul musafiri și se distreaza de rad și eu de rasul lor. Astia îmi plac cel mai mult.
Mai sunt unii pe la 6 care au probleme cu căsnicia. Am surprins acum ceva vreme când el devenea agresiv cu ea.

La 4 e un cuplu care locuiește cu părinții ei. Sunt plini de frustrări. Îi aud cum se cearta destul de des. Zilele trecute a pornit de la faptul ca doamna în vârstă se apucase sa facă ordine și doamna tânără nu își mai găsea lucrurile. Tare enervanta senzația!

Cel mai tare îmi place în weekend. Zumzăie oamenii în toate apartamentele, fiecare cu programul și problemele lui.

Cred ca e cel mai bun moment sa realizezi cât de puțin contezi în zumzaiala asta mare, care înseamnă lume. Și tot așa realizezi și cât de putina atenție trebuie sa dai problemelor tale. Ești doar inca o albinuța zumzăind în stupul tău.

Visul si fericirea – despre antreprenoriat si hobby

Dați-mi voie sa ma prezint! 

Femeie trecută ușor de 30 de ani, soție, mama de băiat de 6 ani si puțin, proaspăt stăpâna de Golden Retriever. 

Sunt ceea ce consider eu un om normal, fara prea multe excese in vreo zona. M-am considerat tot timpul o femeie ok, nu frumoasa, nici sclipitoare si nici posesoare a vreunei calități extraordinare care sa ma scoată in fata in mod deosebit. Am fost suficient de cuminte si de inteligenta ca sa le aduc satisfacții parinților. 

Daca ceri păreri despre mine probabil ti se vor menționa optimismul, buna dispoziție, conștiinciozitatea, corectitudinea si seriozitatea. Probabil!

Corporatista prin formare, după o cariera destul de lunga (am inceput sa lucrez de la 19 ani), m-am trezit eu, brusc, cu veleități de artista. M-a apucat pictatul înainte sa fac 30 de ani. Am descoperit pe parcurs înclinarea către handcraft. Ma scald in nasturi si culoare, materiale si desene si imi place de nu mai dorm noaptea doar ca sa am mai mult timp sa fac mai multe.

Well, toate frumoase pana aici, dar cum se împaca asta cu mentalitățile si așteptările celorlalti? Hmmmm…. Cum as putea sa explic eu unor oameni care au învățat ca trebuie sa ai facultate si job de manager ca sa fii realizat, faptul ca eu de-abia astept sa vina Septembrie ca sa încep un curs de croitorie? Da, stiu ca probabil multi imi vor spune ca nu trebuie sa explici nimănui si ca e alegerea fiecăruia, doar ca atunci cand persoanele cat de cat apropiate nu te susțin sau nu cred in ce te face fericit, devine puțin mai greu. Eu imi doresc ca toti sa facă parte din fericirea mea. Am fost educata sa cred ca familia este cea mai importantă si atunci in permanenta încerc sa ii țin pe toti pe lângă mine si încerc sa ii conving de ce frumos e ce fac eu.

Nu, nu vorbesc de soț. El, săracul, suporta cu stoicism faptul ca trebuie in fiecare seara sa aleagă daca sa calce pe un lego sau pe o grămada de nasturi si ca daca ii e foame trebuie sa aștepte sa strâng tricourile si vopselele de pe masa! Plus ca mai las si televizorul pe Diva, ca sa completez imaginea de care are parte! :-))))

Nu, vorbesc de restul apropiaților, care au privit cu neîncredere si ușor dezgust transformarea mea din manager la fusta scurta si tocuri in „croitoreasa” cu blugii usor tociți si parul ravasit, care merge la târguri in weekend chiar daca nu ii garantează nimeni ca va vinde ceva. 

Am avut de la întrebări de genul „si tu ce o sa faci acum, o sa fii croitoreasa.”, la „auzi, dar eu credeam ca o sa-ti treacă cu nasturii ăștia, da’ vad ca te tine”, la soluții de ce as putea face „util” cu viata mea.

Pentru toti cei care mai au sfaturi sau întrebări din zona asta, nu pot decat sa le spun sa vina sa ma vadă cand lucrez, sau sa imi vada fata atunci cand termin ceva care imi place tare. Daca ma iubesc cu adevărat vor aprecia faptul ca sunt fericita si nu va conta ca am renunțat la a-mi „consolida CV-ul”. 

Mai exista o categorie: cei care critica pentru plăcerea criticatului. Si ei apropiați, care țin oarecum la mine, dar sa nu exageram. Ei bine, pentru ei chiar imi pare rău. Imi pare rău pentru ca stiu ca toate comentariile vin dintr-o ușoară invidie si din frica. Dragilor, da, e greu. Nimeni nu a spus ca e usor. Dar daca aveți un vis, e nevoie de curaj sa il puneți in aplicare. Curajul asta va va consuma mai putina energie decat răutatea si încercarea de a va lupta cu visul. Aveți nevoie de mai multă energie sa găsiți scuzele ca sa nu va urmați visul decat ați avea nevoie daca ați începe sa va puneți planul pe hârtie. Dar credeți-ma ca 4 ore de munca pentru visul vostru va aduce satisfacții pe care nici un „good job” venit de la un șef nu le poate aduce. Cand vine un străin la voi si va felicită ca aveți o super idee e cam ca atunci cand luati o prima. Stiu ca nu se finalizează cu îngroșarea rândurilor in contul vostru din banca, dar de multe ori emoțional contează mult mai mult. Si sa știți ca asta vine de la mama pragmaticilor materialiști. :-)

Stiu ca multi sunt constrânși de datorii. Suntem la vârsta la care banca sta la colț de strada si ne așteaptă, copilul vrea ultimul model de Lego Chima sau mai stiu eu ce jucărie, părinții sunt bolnavi si au nevoie de suportul nostru. Si totuși… Visul tau poate începe cu câte o ora pe seara sau pe weekend. Stiu ca nu toti au parte de suportul partenerului de viata. Eu sunt cazul fericit. Dar începi prin a-l creiona. Întâi in cap, apoi pe hârtie. Te va ajuta sa te focusezi. Daca acum nu e momentul, la un moment dat va fi. Si atunci iti vei scoate planurile din sertar, iti vei sufleca mânecile si vei sti ce ai de făcut ca sa il îndeplinești. Ca sa te faci fericit. 

Nu uita ce e important in viata! Viata e scurta! Nu uita sa visezi si nu uita sa iti urmărești visul! Începe prin pași mici si lupta va deveni o adunătura de mici batalii tocmai bune de câștigat. Cum citeam la un moment dat intr-o carte, învață sa faci in fiecare zi câte unul din lucrurile alea care te sperie. Vei vedea ca procesul in sine iti va da energia sa lupți si cu fricile mari. Ca si la batalii, frica aia mare este de fapt un cumul de multe frici mici. Si eu urăsc sa merg la administratia financiară, dar ultima data cand am fost am scăpat cu viata de acolo. :-)

Ai un vis nebunesc si ti-e teama de critica? I know the feeling! Eu fac chestii cu nasturi, deci sunt cam la limita cu nebunescul, sau cu categoria de „chestii de neinteles”. Ideea e ca oricum te critica. Nu mai bine te critica pentru ceva ce faci cu pasiune? Cand faci cu pasiune uiti de critica lor imediat cum te-ai apucat de treaba. Deci, de ce sa iti faci griji? 

Nu crezi ca esti in stare sa faci ceva ce iti place? Exersează mult! Daca eu am reușit sa desenez, sa pictez si sa Cos, believe me ca e chestie de Exercițiu. Daca iti arat primele mele „picturi” nu le deosebești de cele făcute de fi-miu cand avea 3 ani. Ok. Nici acum nu sunt Monet, dar se înțelege ce a vrut sa spună autorul măcar. 

Asa ca hai! Scoate din sertar agenda aia Moleskine si folosește-o intr-un scop nobil! Astept sa imi povestești după ce a iesit!