Sunt doar un om căruia îi pasă!

Nu știu cum se face ca toate ideile de subiecte faine îmi vin în cele mai nepotrivite momente. Dar nu ca vin, vin cu flow, cu nume și fir epic. Când sa ajung și eu într-un loc decent unde sa mă pot așeza sa scriu, mai scrie dacă se mai leagă.

Mă amuza tot timpul alergătura asta. Data viitoare cred ca opresc în mijlocul orașului și mă apuc sa scriu ca sa fiu sigura.

Așa mă apucase zilele trecute. Mi-am amintit de o doamna care mi-a comentat foarte inversunata la una dintre postari care a fost preluată de cei de la smartwoman.ro. După ce a citit doamna postarea despre Antreprenorial și hobby a hotărât!  Eu vând modele false. Business-ul cu nasturi nu funcționează.  Știe dumneaei pe cineva care a încercat și nu a mers.
Am simțit nevoia atunci sa comentez, după care m-am gândit ca nu merita. Singura problema este ca Mi-a rămas în cap comentariul, ceea ce înseamnă ca m-a deranjat mai tare decât altele.

Simt nevoia, ca reacție la comentariul doamnei sa vin cu un răspuns mai larg.

Revenind la povestea de la care am pornit, și pe care o găsiți aici, ea a venit de undeva din suflet, din experiențele trăite de mine în ultimii ani. E din seria „been there, done that”. Era o încurajare pentru toți cei care au un hobby sau care nu au timp nici măcar sa își găsească unul. Era un „se poate, fa-ti curaj” pentru ei toți.
Nu vreau sa mă vând ca un model. Nu susțin ca se poate trai dintr-un hobby. Ce vreau eu este sa trag un semnal de alarma celor care deși sunt încă la prima tinerețe își trăiesc viața de parcă îi așteaptă sfârșitul. Sunt înconjurată de prieteni care se lasă măcinați de un job care deși le susține cheltuielile, ajung sa plătească un cost mult prea mare pentru asta.
Văd tineri care ajung seara acasă fără energie sa se mai poată ridica de pe canapea ca sa facă orice. Singurele perioade în care simt ca trăiesc sunt weekendul și vacantele.

La ei m-am gândit atunci când am scris. Știu care este energia pe care un hobby ti-o poate oferi și este nevoie doar de puțin curaj sa ieși din zona ta de confort. Știu ca e mult mai ușor sa nu faci nimic în plus și sa dai vina pe job și pe lipsa timpului, dar din păcate atunci când o sa tragem linie o sa constatam ca în viața noastră doar am
supraviețuit, nu am trăit. 

Dacă as ști ca am reușit sa conving 10 oameni sa facă treaba asta; m-as declara fericita!
Așa ca doamnei care a comentat nu îi pot spune decât ca nu mă consider un model. Sunt doar un om căruia îi pasa.

Cand am ajuns triști?

IMG_0973-0

Stau si ma întreb cand am ajuns sa nu ne mai bucurăm de nimic, sa nu ne mai bucurăm de viata. Viata noastră a ajuns o serie de lucruri de rezolvat si de probleme de „handle-uit”. 

Vorbesc cu prieteni cu care nu am mai vorbit de mult si discuțiile noastre au ajuns o înșiruire de probleme. Parca suntem la un concurs la care trebuie sa vedem cine are viata mai grea si cine reușește sa ii facă fata mai bine. „Am avut copilul in spital”, „nu stiu ce o sa ma fac cu părinții”, „nu mai pot face fata job-ului”. Astea si multe 

 altele. Sub diverse forme si cu diverse valente, dar esența este aceeași. Am ajuns intr-un moment al vieții noastre in care tratam toata viata ca pe o mare lista de responsabilități. Facem parte dintr-o categorie avantajata, i-as putea spune. Nu murim de foame, ne putem permite concedii si am reușit sa ne satisfacem dorințele. Dar câta vreme am savurat plăcerea de a ne îndeplini o dorința? Cat de multe lucruri ne amintim din ce am făcut in ultimii 10 ani? 

Cand eram puștani toata viata era o colectie de amintiri frumoase. Ne chinuiam din greu sa ajungem in locuri in care nu am mai fost si ne amintim si acum, după multi ani, exact ce am făcut in fiecare concediu, dar cat de multe ne amintim din concediul de anul trecut? Ce am făcut de revelion in urma cu doi ani? 

E adevărat ca ne putem scuza spunând ca atunci era viata mai simpla, ca nu erau atât de multe lucruri pe lista noastră de to do. Dar e doar asta? 

Ma uit in jur la modul in care tratează oamenii problemele, la înverșunarea pe care o vezi peste tot, pe cele mai neînsemnate subiecte. De ce transformam totul intr-un fel de concurs? Ce ne așteaptă la linia de sosire? Avem mai mult de câștigat daca intr-o dezbatere ni s-a dat dreptate sau daca am câștigat noi locul de parcare? 

Zilele trecute la Hornbach m-a ajutat un domn care era la coada in spatele meu. Foarte drăguț din partea lui, dar trebuie sa recunosc ca primul instinct a fost sa imi pun mana pe geanta, deși zău ca omul arată mai mult de parca ar fi iesit acum de la sala, nu de la Rahova. Atât de rare sunt gesturile astea încât primul instinct este sa vezi mai întâi un interes ascuns in spatele oricărei intenții. 

Nu vi s-a întâmplat ca atunci cand v-a sunat o cunoștința doar ca sa vada ce faceți sa va întrebați daca nu cumva are nevoie de ceva? 

Ei bine, cam asa se poate exemplifica modalitatea in care am ajuns sa gândim. Ne-am lăsat învinși de pesimism, de responsabilități si de mentalități. Am ajuns sa ne lăsam copleșiti de partea neagră a lucrurilor si ne miram la final de zi de ce suntem obosiți. Nu am făcut nimic in mod deosebit! Ne-am folosit toate energiile in cel mai greșit mod. Ne-am încărcat negativ de la fiecare claxon pe care l-am primit pe strada sau de la orice refuz al copilului de a face ceea ce i s-a spus. Si asa trece fiecare zi. Si la finalul anului nu ne amintim decat câteva chestii fun pe care le-am făcut sau, daca nu am fost norocoși, poate nici pe alea. Si ne trezim după ceva vreme sa spunem ca suntem nefericiți, ca nu am mai făcut nimic pentru noi. Ne-am dedicat toata viata celor din jur. Am rezolvat probleme si am îndeplinit responsabilități. 

Ma gândeam sa închei intr-un mod optimist, cu un gen de îndemn, dar daca as fi găsit soluția la problema asta probabil nu m-ar mai fi bântuit acum si v-as fi scris, probabil, despre cat e de simplu sa fii fericit. 

Din păcate nu am găsit cheia, dar măcar încerc sa imi trag câte un semnal de alarma si încerc sa imi domin modul de a gândi. Stiu ca toata lumea are probleme si stiu ca e in job description-ul nostru sa încercam sa le rezolvam, dar încerc sa conștientizez ca nu le pot rezolva eu pe toate. Ma gâfâie lista cu chestii de to do zilnice, dar stiu ca daca o sa iau din cand o pauza sa imi admir trandafirii chiar nu o sa ia foc lista. Încerc sa imi forțez mintea sa ia partea pozitivă a lucrurilor, deși in lumea in care trăim este o adevarata provocare sa rămâi optimist. 

E bine ca măcar din cand in cand sa iti rezervi puțin timp sa te analizezi si sa vezi daca iti place cum esti, daca esti fericit, sau măcar mulțumit. S-ar putea sa iti mulțumești mai târziu. 

Și tu ești doar o albinuța într-un stup

„Hai lasă,  du-te la spital și vedem!”
Discuția continua pe un ton scăzut și nu mai aud detaliile, dar se încearcă o organizare de ceva pentru duminica. E clar ca interlocutoarea nu se simte bine, așa ca i se recomanda sa „stea liniștită și sa mănânce ceva” și văd ele ce fac pana duminica.

Face parte din fragmentele de viață pe care le surprind zilnic. E viața vecinilor mei.
Din păcate, sau poate din fericire, fix lângă noi este un ditai blocul. Le știu vocile și le știu poveștile. Doamna de mai sus a mai avut săptămâna trecută o problema. A vrut sa își ia liber, dar nu știa cum sa îi spună „domnului director”. Pana la urma a ajutat-o o anume Ina, care a intervenit pentru ea.

Stau seara în curte și prind frânturi de viață.Sunt atât de diferiți!
La etajul 3 sunt niște oameni care cred ca mănâncă numai cartofi prăjiți cu friptura. Și numai pe la 10 seara.
Mai sunt unii care au doi copii. Băieți. Pe unul îl cheamă Horia. Urla continuu copilașii astia și maica-sa pe lângă ei.
Mai sunt unii la 2 care au tot timpul musafiri și se distreaza de rad și eu de rasul lor. Astia îmi plac cel mai mult.
Mai sunt unii pe la 6 care au probleme cu căsnicia. Am surprins acum ceva vreme când el devenea agresiv cu ea.

La 4 e un cuplu care locuiește cu părinții ei. Sunt plini de frustrări. Îi aud cum se cearta destul de des. Zilele trecute a pornit de la faptul ca doamna în vârstă se apucase sa facă ordine și doamna tânără nu își mai găsea lucrurile. Tare enervanta senzația!

Cel mai tare îmi place în weekend. Zumzăie oamenii în toate apartamentele, fiecare cu programul și problemele lui.

Cred ca e cel mai bun moment sa realizezi cât de puțin contezi în zumzaiala asta mare, care înseamnă lume. Și tot așa realizezi și cât de putina atenție trebuie sa dai problemelor tale. Ești doar inca o albinuța zumzăind în stupul tău.

Visul si fericirea – despre antreprenoriat si hobby

Dați-mi voie sa ma prezint! 

Femeie trecută ușor de 30 de ani, soție, mama de băiat de 6 ani si puțin, proaspăt stăpâna de Golden Retriever. 

Sunt ceea ce consider eu un om normal, fara prea multe excese in vreo zona. M-am considerat tot timpul o femeie ok, nu frumoasa, nici sclipitoare si nici posesoare a vreunei calități extraordinare care sa ma scoată in fata in mod deosebit. Am fost suficient de cuminte si de inteligenta ca sa le aduc satisfacții parinților. 

Daca ceri păreri despre mine probabil ti se vor menționa optimismul, buna dispoziție, conștiinciozitatea, corectitudinea si seriozitatea. Probabil!

Corporatista prin formare, după o cariera destul de lunga (am inceput sa lucrez de la 19 ani), m-am trezit eu, brusc, cu veleități de artista. M-a apucat pictatul înainte sa fac 30 de ani. Am descoperit pe parcurs înclinarea către handcraft. Ma scald in nasturi si culoare, materiale si desene si imi place de nu mai dorm noaptea doar ca sa am mai mult timp sa fac mai multe.

Well, toate frumoase pana aici, dar cum se împaca asta cu mentalitățile si așteptările celorlalti? Hmmmm…. Cum as putea sa explic eu unor oameni care au învățat ca trebuie sa ai facultate si job de manager ca sa fii realizat, faptul ca eu de-abia astept sa vina Septembrie ca sa încep un curs de croitorie? Da, stiu ca probabil multi imi vor spune ca nu trebuie sa explici nimănui si ca e alegerea fiecăruia, doar ca atunci cand persoanele cat de cat apropiate nu te susțin sau nu cred in ce te face fericit, devine puțin mai greu. Eu imi doresc ca toti sa facă parte din fericirea mea. Am fost educata sa cred ca familia este cea mai importantă si atunci in permanenta încerc sa ii țin pe toti pe lângă mine si încerc sa ii conving de ce frumos e ce fac eu.

Nu, nu vorbesc de soț. El, săracul, suporta cu stoicism faptul ca trebuie in fiecare seara sa aleagă daca sa calce pe un lego sau pe o grămada de nasturi si ca daca ii e foame trebuie sa aștepte sa strâng tricourile si vopselele de pe masa! Plus ca mai las si televizorul pe Diva, ca sa completez imaginea de care are parte! :-))))

Nu, vorbesc de restul apropiaților, care au privit cu neîncredere si ușor dezgust transformarea mea din manager la fusta scurta si tocuri in „croitoreasa” cu blugii usor tociți si parul ravasit, care merge la târguri in weekend chiar daca nu ii garantează nimeni ca va vinde ceva. 

Am avut de la întrebări de genul „si tu ce o sa faci acum, o sa fii croitoreasa.”, la „auzi, dar eu credeam ca o sa-ti treacă cu nasturii ăștia, da’ vad ca te tine”, la soluții de ce as putea face „util” cu viata mea.

Pentru toti cei care mai au sfaturi sau întrebări din zona asta, nu pot decat sa le spun sa vina sa ma vadă cand lucrez, sau sa imi vada fata atunci cand termin ceva care imi place tare. Daca ma iubesc cu adevărat vor aprecia faptul ca sunt fericita si nu va conta ca am renunțat la a-mi „consolida CV-ul”. 

Mai exista o categorie: cei care critica pentru plăcerea criticatului. Si ei apropiați, care țin oarecum la mine, dar sa nu exageram. Ei bine, pentru ei chiar imi pare rău. Imi pare rău pentru ca stiu ca toate comentariile vin dintr-o ușoară invidie si din frica. Dragilor, da, e greu. Nimeni nu a spus ca e usor. Dar daca aveți un vis, e nevoie de curaj sa il puneți in aplicare. Curajul asta va va consuma mai putina energie decat răutatea si încercarea de a va lupta cu visul. Aveți nevoie de mai multă energie sa găsiți scuzele ca sa nu va urmați visul decat ați avea nevoie daca ați începe sa va puneți planul pe hârtie. Dar credeți-ma ca 4 ore de munca pentru visul vostru va aduce satisfacții pe care nici un „good job” venit de la un șef nu le poate aduce. Cand vine un străin la voi si va felicită ca aveți o super idee e cam ca atunci cand luati o prima. Stiu ca nu se finalizează cu îngroșarea rândurilor in contul vostru din banca, dar de multe ori emoțional contează mult mai mult. Si sa știți ca asta vine de la mama pragmaticilor materialiști. :-)

Stiu ca multi sunt constrânși de datorii. Suntem la vârsta la care banca sta la colț de strada si ne așteaptă, copilul vrea ultimul model de Lego Chima sau mai stiu eu ce jucărie, părinții sunt bolnavi si au nevoie de suportul nostru. Si totuși… Visul tau poate începe cu câte o ora pe seara sau pe weekend. Stiu ca nu toti au parte de suportul partenerului de viata. Eu sunt cazul fericit. Dar începi prin a-l creiona. Întâi in cap, apoi pe hârtie. Te va ajuta sa te focusezi. Daca acum nu e momentul, la un moment dat va fi. Si atunci iti vei scoate planurile din sertar, iti vei sufleca mânecile si vei sti ce ai de făcut ca sa il îndeplinești. Ca sa te faci fericit. 

Nu uita ce e important in viata! Viata e scurta! Nu uita sa visezi si nu uita sa iti urmărești visul! Începe prin pași mici si lupta va deveni o adunătura de mici batalii tocmai bune de câștigat. Cum citeam la un moment dat intr-o carte, învață sa faci in fiecare zi câte unul din lucrurile alea care te sperie. Vei vedea ca procesul in sine iti va da energia sa lupți si cu fricile mari. Ca si la batalii, frica aia mare este de fapt un cumul de multe frici mici. Si eu urăsc sa merg la administratia financiară, dar ultima data cand am fost am scăpat cu viata de acolo. :-)

Ai un vis nebunesc si ti-e teama de critica? I know the feeling! Eu fac chestii cu nasturi, deci sunt cam la limita cu nebunescul, sau cu categoria de „chestii de neinteles”. Ideea e ca oricum te critica. Nu mai bine te critica pentru ceva ce faci cu pasiune? Cand faci cu pasiune uiti de critica lor imediat cum te-ai apucat de treaba. Deci, de ce sa iti faci griji? 

Nu crezi ca esti in stare sa faci ceva ce iti place? Exersează mult! Daca eu am reușit sa desenez, sa pictez si sa Cos, believe me ca e chestie de Exercițiu. Daca iti arat primele mele „picturi” nu le deosebești de cele făcute de fi-miu cand avea 3 ani. Ok. Nici acum nu sunt Monet, dar se înțelege ce a vrut sa spună autorul măcar. 

Asa ca hai! Scoate din sertar agenda aia Moleskine si folosește-o intr-un scop nobil! Astept sa imi povestești după ce a iesit! 

What would you choose?

Mi se intampla, nu foarte des, sa ma uit la cate o campanie care sa imi trezeasca o emotie atat de puternica de simt cum ma trece un fior prin tot corpul. Sunt acele campanii in care ma regasesc. Sunt cele care spun chestii despre mine si starile mele interioare, atat de interioare de nu le recunosc in fata nimanui.

Cam asa a fost cu campania facuta de Dove. Au pus femeile din diferite parti ale lumii sa se intrebe cum sunt ele de fapt. V-ati gandit vreodata ce va face sa nu va considerati frumoase? Este parerea voastra sau va raportati la niste idealuri de frumusete impuse de altii? Care este frumusetea adevarata?

Te face sa te intrebi: „eu daca as fi pusa in fata celor doua usi ce as alege?”

Just beautiful!

Maine fac 34 de ani

68835_652452914773213_1925245921_n

Maine fac 34 de ani.

Incerc sa imi dau seama daca simt ceva legat de asta. Nu stiu daca ar trebui sa simt ceva.  Cred ca asa ar fi normal. Azi toata ziua am avut prea multa treaba ca sa stau sa ma gandesc la asta. Pe seara a inceput introspectia. Si concluzia e ca nu simt nimic. Nu sunt trista ca fac 34 de ani, nu sunt happy ca fac 34 de ani. Nu simt nimic. De fapt, nu simt ca e ziua mea maine.

Incerc sa ma incarc cu niste energie pozitiva, doar ca sunt in acea faza in care nu am senzatia ca fac ceva in mod deosebit bine. Adica am senzatia aia ca fac ce trebuie, cand trebuie, dar ca nu ma „afirm ” cu nimic. Stii cum e sa te simti normal?

Fac o tona de lucruri, dar cand faci multe stai si te intrebi pe care dintre ele il faci bine. E bine sa faci atatea sau ar trebui sa te concentrezi pe una-doua la care sa incerci sa excelezi? Si de ce naibii trebuie sa excelezi la ceva? Doar pentru ca stii  ca fiecare trebuie sa fie „bun” la ceva?

Daca ma pune cineva sa ma descriu in cateva cuvinte trebuie sa stau sa ma gandesc putin. Ce fac eu? Cine sunt eu? Ce ma caracterizeaza?

Da, sunt sotie si sunt mama. Cat de bine indeplinesc rolurile astea? Nu stiu. Sper doar ca bine. Daca ma iau dupa ce spune copilul cand ii dau ceva dulce sunt cea mai minunata mama din lume, dar cand nu ii dau tableta sunt cea mai rea! Sa ii dau  tableta mai des? :-))))

Pictez. De cand n-am mai pictat? Sincer, nu imi amintesc! Imi amintesc senzatia placuta pe care mi-o da, dar nu reusesc sa imi fac timp pentru asta. Ar trebui sa gasesc 3-4 ore intr-o zi in care sa nu fac nimic altceva, ceea ce e din ce in ce mai greu.

Fac consultanta. Imi place. Aici am senzatia aia ca fac ceva, ca e ceva construit de mainile mele. Dar aici esti intotdeauna privit ca „cel din exterior”. Nu ai senzatia aia de apartenenta. Cateodata imi lipseste statul cu colegii la o cafea sau sentimentul ca esti o mica rotita dintr-un angrenaj mult mai mare. Si ca esti important pentru angrenaj. Asta e! Dezavantajele antreprenoriatului.

Fac nasturi. Si asta imi place tare, dar la fel ca la pictura, e nevoie de timp. E nevoie de stare si de inspiratie. E nevoie de apreciere ca sa te motivezi sa continui. E nevoie de cerere care sa te impinga sa iti depasesti limitele. Ei bine, in viata reala trebuie sa imi depasesc contorul de pasi din telefon ca sa adun comenzi si like-uri.

Fac cursul de design vestimentar. Foarte frumos. Imi place. Dar mi-a scazut apetitul in momentul in care am simtit prima ezitare a trainerului legat de performanta sau de sansele mele de reusita.

Sunt mama. Sunt sotie. Sunt creativa. Sunt consultant. Sunt pictorita. Si totusi…ce ma defineste?

In teorie ar trebui sa fiu fericita cu ceea ce fac. Mai ales ca am varietate si fac o multime de lucruri care mai de care mai frumoase. In practica, in schimb, sunt doar dependenta de feedback. Nu, nu de feedback. De incurajare. De apreciere. Vreau sa aud urale. Vreau sa stiu ca ceea ce fac, fac bine. Or fi reminiscentele perioadei in care am cochetat cu scena sub diverse roluri. ;-)

Maine fac 34 de ani si nu cred ca simt ceva legat de asta. Stiu doar ca dintr-un motiv care imi scapa, din cand in cand sunt dependenta de incurajari. Si nu vreau sa ma lupt cu ce simt. Nu vreau sa gasesc in mine energia ca sa fac ce imi place, ci vreau sa stiu ca ceea ce fac eu place sau ajuta oamenii. O fi nenorocita de piramida a lui Maslow de vina. Sau poate e doar educatia. Sau pur si simplu sunt slaba. Nu vreau sa caut explicatii. De explicatii ne-am cam saturat cu totii.

Maine fac 34 de ani. Nu pot sa sper decat ca nu ma va intreba nimeni cum ma simt la 34 de ani ca zau ca nu stiu ce sa ii raspund. Cred ca ma simt…normal.

68835_652452914773213_1925245921_n

Istanbul din amintiri

Aveam vreo 11 ani cand i-am cunoscut. Au venit la noi in școala cu planuri mărețe. Vroiau sa facă un grup de dansuri si cântece.

Eu avusesem deja o experiența cand ii spusesem tatălui meu ca vreau la dansuri moderne si aterizasem la balet, asa ca eram sceptica.

Am vorbit cu prietena mea si am decis sa mergem. Am strâmbat puțin din nas cand am auzit ca erau dansuri populare, dar părea sa fie distractiv. Eram un grup destul de mare de colegi care vroiam sa mergem si eram la vârsta la care in formația corecta orice experiența putea fi transformată intr-una pozitivă.

Erau trei profesori. Domnul Simionescu era un domn trecut de 50 de ani, dar cu o postura de invidiat. Era înalt si cu un mers si o poziție cel puțin impunătoare. El era profesorul de dansuri. Imi amintesc ce influența a avut asupra posturii noastre si cum ne învață sa mergem corect si cum sa fim elegante.

Al doilea era domnul Izverceanu. Un ten închis la culoare, o voce tabagica si o atitudine de dresor. El era cel care conducea formația de muzica. Imi amintesc de el conducând formația de mandoline a băieților de la casa de copii numărul 10. Au fost acorduri care mi-au marcat copilaria si care si acum ma fac sa zâmbesc a nostalgie.

Cel de-al treilea era domnul Tudose. El era profesorul de „cântece”, cum spuneam noi pe-atunci. A reușit sa facă o haita de afoni sa cânte corect pe scena Radio. Ne-a adus pe scena cu Angela Similea, Corina Chiriac, Mădălina Manole si alte vedete ale momentului. Am luat autograf de la toate cu mâini tremurânde, după care am cântat cu foc strofa mea din „mi-o zis mama ca mi-o da”!

Ne-au pus numele „Ansamblul Miorița” si ne-au purtat cu sârbe, hore si călușarii pe diverse scene. Căutau sponsorizări peste tot ca sa ne poată procura costume si ce mai era necesar pentru a face fata onorabil concursurilor in care intram sau spectacolelor programate.

Intr-un an am avut parte de cea mai frumoasa experiența a vârstei aleia. Am participat la primul concurs internațional de dansuri populare. Era la Gaziantep, in Turcia. Nu imi amintesc multe detalii, dar imi amintesc emoțiile. Imi amintesc șocul oamenilor cand după ce am făcut călușarul am ieșit in fata cele patru fete din formația de băieți, ne-am dat jos pălăriile si ne-am răsfirat părul ca sa le arătam ca am fost fete deghizate. Imi amintesc satisfacția locului 1 si mândria medaliei de aur. Imi amintesc bluza de mătase mov si trusa de machiaj pe care i le-am luat mamei si nesquick băut la 6 dimineata. Si imi amintesc comentariul unuia dintre profesori cand ne arată Bosforul luminat noaptea: „asta e cartierul bogătașilor!”.

Nu mai stiu nimic de ei. După vizita in Turcia au mai fost vreo 2 ani de pregătiri, dansuri si cântece si apoi am pornit fiecare pe drumul lui.

Ma plimb acum, după mai mult de 20 de ani pe malul Bosforului si imi amintesc de ei toti.

Încerc sa vad totul cu ochii de atunci. Ma plimb prin moscheile pe care le-am vizitat atunci si încerc sa imi invii in minte toate senzațiile si curiozitatea proaspăta de atunci. Ma șochează diferența între cum vedeam atunci si cum simteam tot si cum e acum. E frumos, dar alt fel de frumos. Unul filtrat de experiențe similare, de evoluția noastră din ultimii ani, de senzațiile trăite între timp. 

Prospetimea rămâne la cum simt bazarurile lor, piețele, comercianții ambulanți si pisicile. Pe-astea le savurez cu aceeași plăcere. Nu la fel e cu traseele turistice clasice, care nu ma mai pasionează ca la primele experiențe. Nu mai vreau sa merg pe urmele hărților si sa descopăr ce au mai descoperit milioane de alți turiști înaintea mea. Nu mai vreau sa merg pe coridoarele marcate cu snurulete roșii ca sa nu calci cumva vreun pas in lateral. 

Străduțele lăturalnice cu cafenele pustii in care servesc cea mai buna cafea turcească, asta da! Asta e experiența pe care o vreau si care ma face sa retrăiesc plăcerea descoperirii. 

Deci, sa savurăm Istanbulul! 





Tu unde te vezi peste 5 ani?

Sunt convinsă ca măcar o data in viata ai avut o întâlnire, genul interviu, in care o doamna afectată, cu fata aia specifica de reprezentant al departamentului resurse umane, cu o atitudine ușor superioara, te-a întrebat: „si unde te vezi peste 5 ani?”

Mie mi s-a întâmplat. Si nu doar o data. 

Dar zău daca mi-as fi imaginat eu, in urma cu 5 ani ca aici voi fi astăzi. 

Mai am o saptamana si fac 34 de ani. Acum 5 ani m-as fi vazut poate intr-o poziție de director de marketing in compania in care lucram atunci, sau in alta companie. Lucrurile atunci erau perfect clare. Știam care trebuie sa imi fie „career path” si știam la ce ora trebuie sa fiu la serviciu, dar mai rar știam si la cat voi fi înapoi acasă.

Acum, lucrurile nu mai sunt la fel de clare. De multe ori am senzatia ca toate lucrurile sunt haotice si ca nu ma pot organiza destul de bine. Mi se întâmpla, poate tocmai de-asta, sa duc dorul vieții organizate de atunci din cand in cand. 

Noroc ca e doar din cand in cand. In restul timpului sunt recunoscătoare momentului in care am pornit pe drumul asta. Viata mea e un mare mix de hobby-uri si proiecte pe care le fac pe toate cu aceeași pasiune. Am inceput cu pictura si proiecte de marketing. Am continuat cu nasturi si consultanta pe strategie. Am adăugat si mai multi nasturi, si mai mult marketing si design vestimentar. Si toate sunt condimentate cu mult mai mult timp cu băieții mei si cu weekenduri pe care nici unul nu le va uita vreodată.

Nu stiu sa spun unde ma vad peste 5 ani, dar stiu sigur ca ma vad făcând ceea ce imi place! 



Eu asa ma vad si atunci! 

Tu? Unde vei fi peste 5 ani?

Eu si mondenitaturile

w 035

Nu am fost niciodata mare fan evenimente mondene, dar trebuie sa recunosc ca in ultima vreme mi se facuse dor. De cand am inceput cursul de design vestimentar parca mi s-a deschis apetitul de evenimente de-astea, mai ales ca ma intalnesc cu oameni chiar faini care sunt pasionati de domeniul asta care pentru mine e inca nou.

Weeeellll….  astazi am fost la un eveniment dragut la Iconic Food Wine and Design, unde Stephan Pelger si-a lansat magazinul on-line – http://shop.stephanpelger.com/ .

Mi s-a parut absolut genial ca gasesti acolo o  multime de hainute foarte frumoase, care sunt true stilului care l-a facut celebru pe Sephan Pelger, doar ca acum sunt mult mai accesibile, fara a face rabat la calitate. Am pipait cateva materiale si am verificat si niste cusaturi ca sa ma conving, asa ca garantez! :-)

Ce sa zic? Un mod tare frumos sa sarbatoresti Ziua femeii, mai ales ca azi a mirosit a primavara bine de tot!

Sa ne rasfatam si noi macar din cand in cand, nu?

w 035

Cam asa arata site-ul!

w 017

Nu puteam sa nu imi laud brandul de care ma ocup, nu? :-) Cea mai bun lichior de cafea pe baza de tequila! Try it!

w 013

Overview!

Photo credits: Andrei Tobosaru

Multumim, Andrei!!!

Femeile

Ce-si doresc femeile?
Au fost articole mii, piese de teatru, chiar și un film cu Mel Gibson.
Întrebarea a rămas în picioare! Ce-si doresc femeile? Nimeni nu a găsit un răspuns.  Nu unul general valabil.
Cu toții încearcă sa găsească un răspuns care sa fie valabil pentru oricine. Ca o rețetă care e aplicabila oricui.

Cum ar putea femeile sa fie la fel?
Au toate aceleași nevoi? Nici pe departe. Nevoile lor țin de mediul în care trăiesc,  de educația lor, de gradul lor de dezvoltare, de deschiderea lor.
Și totuși. …
Cam de ce ar putea avea nevoie toate? La ce tânjesc toate? Ce le face sa înflorească și sa scoată ce e mai bun și frumos din ele?

Hai ca zau ca nu e greu!

Eeeee….aud acolo în spate?

Așa e! Au nevoie de dragoste!

Nu ați văzut niciodată cum se schimba fata unei femei atunci când e iubita? Nu ați văzut luminițele din ochi sau fața  mult mai luminată? Parcă și zâmbetul se schimba! Trăsăturile se îndulcesc și respira căldură.

Ce altceva mai au nevoie toate femeile? Vor sa fie admirate! Sa se simtă frumoase și sa vadă ăsta în ochii barbatului iubit!

Și vor sa fie apreciate! Vor sa se vadă eforturile pe care le depun și sa fie apreciate pentru forța și tăria de care dau dovada în cele mai grele situații sau pur și simplu în viața de zi de zi, când jonglează intre îndatoriri și roluri.

Așa ca ce le-as putea dori femeilor de ziua lor? Sa fie iubite și apreciate și sa se bucure de acea privire admirativa de la iubitul lor. Sa fie înconjurate de flori la fel de frumoase ca ele și asta nu doar azi!

image