Cine face regulile

Am zile in care pur si simplu dau timpul înapoi ca sa vad unde gresesc. Ma trezesc dimineața si ma gândesc cam in ce ordine sa imi abordez lista interminabilă de to do. Si o abordez. Unele ies, altele nu.

Dintre toate lucrurile cred ca cel mai tare ma afectează cand imi propun sa imi las o faramita de timp pentru mine si nu imi mai iese. Sau cand imi propun sa petrec o bucata de timp frumos cu copilul meu si nu imi ating obiectivul. Si nu neaparat ca nu imi rămâne timpul necesar, ci de regula daca eu am in cap sa fac ceva cu el, ei bine, întotdeauna el are in plan altceva. Normal ca altceva-ul lui este ceva care ar trebui sa imi consume mie mult mai multă energie decât mi-a rămas pe ziua respectiva.
Si încep negocierile! Daca reușesc sub o forma sau alta sa ii impun ce vreau eu, iese cu urlete. Si de unde era o activitate care in mod normal ii place, ajunge sa o facă pentru mine. In varianta in care ii cedez, sunt praf de oboseala dupa.
Ce mi-a venit mie astăzi sa il duc la mall sa vedem Clopotica 3D. Si surpriza pe deasupra! Copilu’ cand a vazut mall, direct a luat drumul spre locul de joaca. Explica-i ca hai sa mergem ca nu mai prindem filmul! Normal ca el era setat! Intr-un final am reușit sa intram si chiar ne-a plăcut tare!
Problema nu era nici pe departe rezolvată! El tot la locul de joaca vroia! Știți unde ne-au scos astia din sala de cinema? Surpriza! Fix la locul de joaca! Si da-i negocieri si crize si nervi ai plansete! Am reușit sa ieșim pana la urma!
Pe drum, printre suspine, imi spune: “si sa știi ca in casa asta nu trebuie sa faceți regulile doar tu ai tati! Trebuie sa mai fac si eu reguli!”

Si ia uite cum ma pune pe gânduri! Normal ca are dreptate! Chiar daca e o activitate care ii place, nu i-am dat dreptul sa aleagă! I-am impus-o! Din nou!

Asa ca mi-am stabilit o noua regula: no more surprises from me! De acum mergem pe întrebări cu variante de răspuns!
Face bine la bunăstarea noastră mentală!

Posted in Bebe | Tagged , , , | 2 comentarii

Asteptari de fericire

Toata viata așteptam ceva! De regula de la alții! Si tot de regula nu prea știm ce!
Toata viata noastră începe de la “abia aștept sa ma fac mare”, continua cu “abia aștept sa vina weekendul/ concediul” si se încheie cu “abia aștept sa mor si sa nu ma mai chinui asa”.
Prea puțin ne dam seama si știm sa apreciem momentele frumoase, iar asta se intampla cand deja suntem suficient de maturi sa ne dam seama cam ce ne-ar lipsi sau ne-ar face plăcere.

Pentru mine așteptarea mare a fost de la ceilalți. In permanenta aveam nevoie de cineva sa ma facă fericita. Daca ceva imi ieșea bine, trebuia sa vad aprecierea si sa o primesc de la cei din jur ca sa pot fi multumita de rezultat. Daca ceva nu imi ieșea bine, întotdeauna exista o explicație, care culmea, ma disculpa.

Stările mele de bucurie, de tristete, de multumire, de mândrie, de dezamagire, toate erau determinate sau influențate de diversi factori. E o senzatie destul de ciudata. Pe de o parte e ok, ca de fapt te ascunzi in spatele tuturor si tu nu iti asumi niciodată sentimentele respective. Pe de alta parte, cred ca e de-a dreptul trist cand realizezi ca nu tu esti cel care își conduce propria viata. In permanenta fericirea ta depinde de… alții.

In urma cu câteva luni, la prima ninsoare de anul trecut, ma întorceam seara târziu de la o întâlnire cu fetele de la clubul de carte. Ningea afara frumos, cu fulgi mari de-aia de vezi in desenele animate Disney. Mergeam pe podul de la Basarab si rememoram ziua si cred ca pentru prima oară in viata m-am simțit fericita. Dar fericita like “sunt fericita eu cu mine”, “sunt fericita eu de mine”. Fara nici un factor extern. Fara sa aștept sa vina cineva si sa imi spună “uau, ce zi ai avut! Te invidiez!”. Nu!
Cred ca nici o stare nu se compara cu cea de atunci. Nici una dintre cele “provocate” de alți factori. Era a mea. A pornit din capul pieptului si a stat acolo ceva vreme.

Mi s-a mai întâmplat de câteva ori de atunci. Cam cu aceeași intensitate. Acum ne cunoaștem. Știm la ce sa ne așteptam una de la cealaltă.

Cred ca a fost una dintre cele mai de preț lectii invatate in ultima vreme. It’s in you! Învață cum sa o scoti de acolo! Nu aștepta de la alții sa facă pentru tine ceea ce nici singur nu știi sa faci.

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , , , , | Un comentariu

Buchetul meu

Cred ca partea cea mai frumoasa in faptul ca îmbătrânesc e ca buchetele de flori care au atâtea flori cati ani fac devin din ce in ce mai frumoase, mai bogate. :-)

Asta e un obicei vechi al părinților mei. In fiecare an imi făceau buchete cu varsta mea. A început sa devină interesant de pe la 17 ani. Acum, sincera sa fiu nu mi se mai pare chiar funny, deși trebuie sa recunosc ca buchetele arata demential.

E clar ca anul asta am o problema cu varsta. De fiecare data cand spun cuiva cati ani fac, reactia e de admiratie. Cei cu varsta mai înaintată își iau privirea aia melancolica: “ce varsta frumoasa”, iar ceilalți se uita cu “uau! Ce misto!”. Noroc cu fi-miu care a concluzionat uitându-se la tort ca “mami face 3 ani! Hahahaaaa…. E mai mica decât mine”. Made my day!

Daca tot se apropia ziua mea, am început sa ma uit in urma si sa analizez cam de cand am început sa simt ca nu mai sunt pustoaica, ca îmbătrânesc. Mi-am dat seama ca au fost doua faze, doua reprize: una dupa 25 cand m-am prins ca s-a dus adolescenta si a doua pe la 31 cand am simțit ca a început procesul de îmbătrânire.

Aia cu 25 a fost o descoperire șocanta. Eram pe munte cu o gasca mare de prieteni, eu fiind tot timpul cea mai tânara din grup. Si cum ne chinuiam noi pe o panta destul de abrupta in drum spre Curmatura, intre doua gafaieli, un prieten ma întreaba: “auzi Dumitrasco, tu tot 25?” Si eu râzând ii răspund: “hai ma ca am mai îmbătrânit si eu. Am facut 27.” Am stat puțin si am început sa calculez, ca mi se părea ca suna ciudat. Si am tot calculat pana am picat in fund. La propriu. “Fuck! Am 29! Am pierdut 2 ani pe drum.” Constientizarea a fost tare ciudata. Nu știu la ce m-as fi așteptat. Cred ca ma ma gândeam ca o sa ma schimb drastic dupa 25. Ma așteptam sa se întâmple ceva in interior care sa te facă sa devii brusc adult. Nu știu, sa vina o forța, o entitate din exterior care sa scoată bagheta magica si sa zică: “de azi înainte vei fi adult!” Si gata! Totul sa se schimbe! Si sa nu doara! Dar culmea! Nu a fost asa! Viata a curs lin mai departe si eu m-am simțit fix la fel, pana la faza in care apărea o diferența intre ce simteam si ce scria in acte.

Repriza a doua cred ca a început pe la 30 si un pic si încă se continua, dar asa, pe episoade. Asta a fost mai dubioasa. E un gen de căutare continua, de redescoperire. Încerci sa vezi daca ce faci, faci bine. Daca e ceea ce iti place. Întrebări de-alea grele, cu “scopul pe pământ”, cu evaluarea ta in toate posturile si activitățile.
Nu știu daca e neaparat o criza, ci o maturizare. Trebuie sa faci fata in roluri atât de diferite si care iti oferă si recompense pe măsura. Trebuie sa fii mama, soție, fiica, nora, angajat si multe altele in funcție de fiecare om in parte.

Fiecare rol de-asta are frumusetea lui si ai vrea sa ii dedici cat mai mult timp, dar vine treaba cu prioritizarea. Sa nu uitam ca timpul e limitat. Si la un moment dat viata ta devine o fuga permanenta din dorința de a le face pe toate. Daca mai esti si usor perfecționist, cam nasol! S-a dus cu echilibrul.

Problema cu criza e atunci cand uiti sa iti păstrezi o bucățică de timp si pentru tine. Incepi sa te frustrezi ca nu tine nimeni cont de ce vrei tu, de tine. Ca nu contezi, ca tu uite cate faci pentru toți, iar ei?
Cam cate din chestiile pe care le faci zilnic sunt obligatorii sau pe cate dintre ele ti le-a cerut cineva?
Cum vrei ca cei din jur sa țină cont de tine daca nici pentru tine nu însemni prea mult? Încearcă sa fii mai blând cu tine si lucrurile or sa meargă mult mai lin. Acorda-ti timp pentru tine si vei vedea cu cata energie te umpli. Pune-ti in lunga lista de to do si lucruri pe care ti le doresti tu. Nu te mai aștepta continuu de la ceilalți sa facă ceva ca sa te facă fericita. Fa tu primul pas.

Daca reusim sa aplicam asta, buchetul mare de flori va fi un motiv de bucurie. Ne va arata cati ani plini de frumusețe am trăit.

La cat mai mulți!

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , , , | Scrie un comentariu

Paradigma cu nasturi

Pentru prima data in viata mea am participat in weekend la un targ de handcraft, vintage si alte asemenea. Vroiam sa imi expun nasturii si sa vad care e reactia oamenilor cand dau cu ochii de o mulțime de chestii făcute cu nasturi.
Nu știu daca își închipuie cineva emoțiile pe care le-am avut. Am stat in seara de dinainte pana la ora 2 noaptea si tot nu mi s-a părut ca e totul perfect. M-am trezit de dimineața si m-am înființat in locatie cu mult înainte de ora anunțată. Vroiam sa vad cum e, cum sa ma organizez.
Spre marea mea dezamagire locatia s-a deschis foarte târziu. Am așteptat in fata usii si am înghețat pana a venit cineva sa ne deschidă. Am încercat sa nu ramân fără entuziasm de la atâta lucru, așa ca am continuat excursia spre locul in care urma sa ne expunem lucrurile. Al doilea soc a fost cand am intrat acolo. Un subsol! Ok, in mod normal este o berărie chiar draguta, m-as duce cu drag acolo cu prietenii. Singura problema e ca asta era un targ. Având in vedere faptul ca evenimentul nu a fost bine promovat, ar fi ajutat ca măcar locatia sa fie la vedere, iar pentru starea mea de spirit niste soare ar fi facut mult bine.
Cam așa au arătat premisele la prima mea ieșire la un targ. Nu știu daca as putea descrie exact senzatia pe care o ai in momentul in care sperantele, așteptările tale sunt date de toți peretii din cauza unor factori externi. Tu știi ca ai muncit si ai adunat un număr considerabil de nopți nedormite ca sa fii sigur ca ai o prezenta onorabila, doar ca…nu ai cui sa te prezinți!
Ziua de sâmbăta a decurs sub lumina slaba a becurilor din locatie si sub incidența gandurilor din categoria celor de mai sus.

Pana la un punct! Spre finalul zilei, cand deja starea de dezamagire si frustrare atinseseră apogeul, am concluzionat ca nu are nici un sens sa mai particip si ziua următoare. Nu ar fi fost decât o pierdere de timp. Am fost întrerupta din gândurile mele de o colega expozanta care s-a apropiat hotărâtă de standerul meu de tricouri. I-am zâmbit si m-am apropiat de ea. Am început sa vorbim. I-am spus povestea fiecărui tricou si cum am ajuns eu sa cos nasturi. Le-am trecut pe toate in revista si a concluzionat: unul dintre mesaje era facut pentru ea. Il vrea! Si mai vrea unul! Pentru sora ei! Incantata le-am dat tricourile si am continuat discuția. M-au întrebat ce ma diferențiaza pe mine de alții? Am zâmbit pentru ca este una dintre primele întrebări ale unui om care si-a petrecut ultimii 12 ani in marketing. M-a întrebat de ce nu abordez oamenii, de ce nu le spun povestea.
Am avut o revelatie. Așa e! Are dreptate! Am o poveste unica! Fiecare tricou are un mesaj, doar ca il știu doar eu. De ce nu il spun?
Este atât de usor cand fac asta cu brandurile altora, cand le spun povestile, cand încerc sa “vând” alt brand. De ce nu ar merge la fel cu al meu?

Normal ca m-am răzgândit! Am participat si duminica! Si am vorbit! Toata ziua! Mi-am amintit experiențele din urma cu 15 ani, cand eram promoterita si vorbeam cu pasiune cu oamenii si imi plăcea. Mult! Toata ziua am spus povestea. Doar ca de data asta era povestea mea si a tricourilor mele.

Fetelor, nu pot decât sa va multumesc! Mi-ați amintit ca nu e așa greu sa vorbești! Nu e greu sa transmiți pasiunea. Ea e acolo! Trebuie doar sa o lasi sa iasă! Unzip the passion! Unzip the color!

Posted in Color your day | Tagged , , , , , , , | 3 comentarii

Get a life!

In intimitatea locului nostru de fumat de acasă imi beau cafeaua cu soțul meu într-o dimineața de duminica.
Programul clasic. Fiecare își ia telefonul din dotare, își îngroapă ochii in el si începe sa butoneze. Din cand in cand mai share-uim chestii care ni se par interesante sau haioase. In rest liniște. Se mai aude cate un clincanit de ceașcă pe masa de sticla sau bricheta.
Liniștea devine enervanta la un moment dat. Las telefonul din mana si încerc sa găsesc un subiect care sa ii distraga atenția.
- Ma gândeam sa fac o ciorba ca sa ii dau lui Edi si la felul doi sa fac o tocăniță de cartofi cu carne.

Își ridica ochii la mine si imi arunca una dintre acele priviri ganditoare care sa imi demonstreze ca mi-a sorbit cuvintele. Se gândește puțin si spune:
- De care cartofi?

Ramân puțin blocată, dupa care râzând in hohote ii răspund:
- Cartofi roșii, de-aia albi nu mai am!

Normal ca nu auzise decât “cartofi” din ceea ce am spus si ca sa nu ma enervez a încropit repede o intrebare ca sa para interesat de subiect.

Clasic, știu! Deja in toate cercurile de prieteni observam obsedant același lucru: oamenii sunt atât de preocupati de tot ce inseamna telefon, internet, social media si pseudo viata socială de acolo, încât uita de real life.
De la o vreme am sesizat ca e din ce in ce mai greu sa vorbești in viata reala. Parca ai limba lipita. Ai o teama de a aborda subiecte. Dar sunt convinsa ca daca aceeași persoana ar fi online ar fi mult mai usor sa vorbești orice.

Ați patit vreodată ca într-o gasca de prieteni sa se interzică telefoanele? Sunt niste momente de tăcere penibila pana inveti din nou sa vorbești, sa interactionezi. Dar satisfactia pe care o ai dupa o discuție buna chiar nu se compara cu nimic.
Hai sa lăsam telefoanele si sa învățăm din nou sa ne privim in ochi. Sunt așa de multe de descoperit acolo! Nu degeaba se spune ca sunt oglinda sufletului!

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , , | 2 comentarii

Vrei sa fii prietenul meu?

Ați sesizat ca pe măsura ce înaintăm in vârstă ne e din ce in ce mai greu sa ne împrietenim cu oameni noi?
In copilărie era super simplu! Ma uit acum la copilul meu cum se duce la alți copii si ii întreaba: “vrei sa fii prietenul meu?” Si de la asta la alergatul in jurul hotelului sau prin tot restaurantul e un pas foarte mic.

La noi e cu tatonări. Ne sondam interlocutorul in încercarea de a ne da seama cum gândește, ce principii de viata are. Doar in urma sondarii decidem daca suntem dispusi sa investim in aprofundarea relației sau nu.

Imi place sa socializez. Ma simt bine cand sunt înconjurată de oameni. In ultima vreme am realizat insa ca orice situație noua in care trebuie sa cunosc oameni noi ma stresează pana la refuz. Am senzatia aia de incomod, de stres. Si stau si ma întreb de ce. Ce se poate întâmpla? In cel mai rau caz nu o sa imi fac prieteni noi. Cum am ajuns la stres?

Copilul meu a concluzionat zilele trecute foarte simplu: “Mami, prietenii astia noi ai mei nu prea ma baga in seama!”, dupa care a si dat uitării.

Ar fi o idee buna sa mai învățăm de la copii modul usor de a lua lucrurile! Viata ar fi mult mai simpla!

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , , , | Scrie un comentariu

Ok, panic!

Recunosc, am perioadele mele in care sunt praf! Dar pe bune! Imi zboară mii de idei si gânduri prin cap, dar nu le pot clasa. Am nevoie de energie ca sa le organizez si sa le pun pe fiecare in sertarasul ei. Dar nu pot. Așa ca ajung sa ma gândesc la multe, dar fără sa vad the way.

Înainte de sarbatori eram plină de idei creative. Si nu haos, ci organizate. Le vedeam all the way pana la implementare. De Craciun chiar ma gândeam ca diferența dintre a fi angajat si a face ceva cu pasiune pentru tine e ca de la job daca iti iei concediu iti blochezi mintea. Nu vrei timp de o săptămana sa te gândești la ce te așteaptă cand te intorci. Eeeee, cu totul altfel sta treaba cand jobul e visul tau. Te aleargă continuu! Nu vrei sa dormi! Nu vrei sa iei pauza, darămite concediu! Cand ajungi sa faci ce visezi cum ai putea sa iti parchezi ideile? Ai o teama! Daca o sa le uiti? Daca nu vor mai veni înapoi?

Cam așa am fost pana înainte de Revelion. Ai mei făceau la carnati si cozonaci si eu alergam pe la târguri de handmade.

Dupa care am plecat la munte. Familie, copil, febra la copil. Tot capul meu a devenit un vid. La început a fost o obsesie sa fac copilul bine si sa ne simțim bine cu toții. Dupa care mi-am dat seama ca de fapt capul meu s-a golit de idei ca sa facă loc pentru amintiri frumoase. M-am relaxat si m-am distrat văzând si simțind iarna prin copilul meu. E tare distractiv sa te dai pe derdelus direct pe fund. Uitasem de asta!

M-am surprins la un moment dat ca nu ma mai gândisem la nasturii mei de câteva zile bune. Si a fost faza aia de “ok, panic!”. Tot drumul spre casa m-am gândit doar ca nu am idei. Ma intrebam continuu de ce sunt blank. In prima faza imi programasem astăzi sa imi notez toate ideile care imi vin si sa le prioritizez. Așa si? Care idei? Așa ca am facut ce ma linisteste! Am citit! Culmea e ca a functionat! M-am relaxat! Am închis cartea la un moment dat si au început sa vina! Suvoaie! Ce credeți ca o sa fac maine? Nu, nu o sa citesc! O sa fac ce trebuia sa fac azi! Sa ne organizam puțin! Si ce daca nu e luni? Pot începe cand vreau eu! Si ia uite cum am învățat încă un lucru despre mine: ideile bune imi vin cand ma relaxez! Trebuie sa le las pe ele sa ma alerge pe mine, nu sa le forțez! Nu trebuie decât sa am mintea deschisă si un pix si agenda langa!

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

Hai sa tragem linie!

Si tie ti s-a părut 2013 un an nu prea bun, așa-i?

Tot vorbesc in ultima vreme cu oameni care se plâng ca anul asta a avut o încărcătura negativa mult mai mare fata de alții. Glumeam chiar ca e de la ’13 din coada. E clar ca un an care se termina in 13 nu are cum sa aducă ceva bun.

In ultimele saptamani a devenit chiar lait motivul: “abia aștept sa scap de anul asta! Poate următorul va fi mai bun!”

Mai bine fa o pauza! Nu te mai plânge! Da-te înapoi doi pași si analizează! Anul asta chiar ti-a adus numai greutati? Chiar nu a fost nimic pozitiv in el?

Cam așa mi-am facut eu analiza! Care a fost concluzia? De la anul ăla urat care mi-a adus numai alergătura cu bolile părinților si bunicilor, am ajuns la anul in care am reușit sa petrec mai mult timp cu ei.
De la anul in care am rămas jobless, am ajuns la anul care mi-a dat ocazia sa pornesc pe un alt drum. Nu știu daca e mai bun sau mai greu, dar este un an in care mi-am lăsat mintea sa zboare, sa viseze, sa fie creativa! Nu știu daca voi coase nasturi toata viata, dar știu ce bine ma simt acum cand fac asta si ce bucurie imi face fiecare feedback pe care il primesc de la oameni.
A fost anul in care am avut prima expoziție personală. Mi-am descoperit un stil de pictura care ma reprezintă si ma face sa ma simt bine.

Am învățat din nou cum sa imi petrec timpul într-un mod plăcut. Mi-am redescoperit familia si am fost alături de copilul meu la băita, la serbare, la povestea de seara, la toate momentele alea pe care le prindeam înainte doar din cand in cand! Am avut cele mai frumoase concedii in 3 si am descoperit sau redescoperit lucruri frumoase prin ochi de copil.

Mi-am recuperat oameni, prieteni, apropiați de care nu mai avusesem timp, dar care erau oamenii de care aveam nevoie in viata mea. Oameni care ma inspira si ma încurajează si fără de care poate nu as fi pornit pe drumul asta.

A fost un an al reinventarii, al redescoperirii. Da, nu mai am acea rutina care iti reglează viata si nici statutul de angajat care iti conferă multe beneficii, dar am altceva, poate mai important: am libertatea de a fi așa cum vreau eu sa fiu. Si asta pentru mine inseamna mare lucru! Pentru asta trebuie sa le multumesc tuturor care m-au susținut si trebuie sa le multumesc si celor care vroiau sa imi facă rau. Nu le-a ieșit! Mi-au facut bine! Fiecare cu pedeapsa lui! :-)

Așa ca ma gândesc la anul nou. Normal ca am o mulțime de idei si de planuri, ca doar nu degeaba mi-am deblocat mintea! Ma gândesc la cum sa le organizez, la cum sa “make the best out of it”, dar nu la “new me”! New me e de fapt old me, dar fără blocaje! Cel mai frumos sentiment al anului care pleacă!

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , , , , , , , | Scrie un comentariu

Nu mai vreau porci cracanati!

Eu sunt un fan declarat al Crăciunului si nu numai. Toate sărbătorile! Imi plac adunările de familie, imi plac sezatorile care se fac pentru pregătirea bunătăților care se pun pe masa. Imi place mirosul de sarmale si condimente de carnati. Imi place mirosul de tuică fiarta si cel de brad. Am trăit si am copilărit cu ele, așa ca ele inseamna pentru mine sărbători si caldura.
De cand cu Facebook-ul încep sa urasc toate astea. In ultimele zile am vazut la porci negri cracanati pe mese si la brazi impodobiti de mi-e greata. Recunosc ca si eu mi-am postat poza cu bradul, dar nu pentru bradul in sine, ci pentru copilul meu care pentru prima data a pus cu mânuta lui globuri. Primele doua le-a spart, iar unul era preferatul meu, dar a avut una dintre cele mai frumoase expresii ever. Bucurie, mândrie si fericire. Fericirea pe care ti-o da caldura aia de care pomeneam mai devreme.

Asta ar trebui sa fie Craciunul, nu porci insangerati.

Zilele trecute eram cu masina prin oraș. Ca o doamna, evident ca nu mi-am pus lichid de parbriz de-ăla de iarna, așa ca ramasitele celui vechi au înghețat pe undeva pe traseu. Cu chiu cu vai am reușit sa vad drumul. Ma uitam la fiecare semafor dupa unul dintre pustii aia cărora le-am furnizat țigări degeaba toata vara. Mai, nu era nici picior. Ma gândeam ca e așa frig ca nici ei nu mai umbla pe străzi. Vezi sa nu! La prima cafenea la care m-am oprit am fost întrerupta din momentul meu intim cu cafeaua mea de un zgomot ușor cam prea pronunțat pentru locatia respectiva. M-am uitat curioasa si ce sa vezi? Erau fix musteriii pe care ii căutam, doar ca erau înarmați pana in gât cu sticle goale, capace de tomberoane si strigau ca sa se încălzească ca țațața caprița ța. Domnișoara din cafenea s-a dus sa ii pofteasca afara delicat. Nu știu cum o sa fie anul viitor pentru ea, ca băieții i-au explicat ca asta aduce ghinion! :-)

Dupa experiența asta am pornit mai departe ca sa finalizez livrările de Crăciun. Următoarea destinație – un cartier dragutel si curatel din Bucuresti. Am parcat (fie vorba intre noi nu chiar ultra regulamentar) si cand sa cobor am fost întâmpinată de un urs care se tavalea de mama focului ca sa ii dau bani, ca altfel nu o sa-mi meargă bine anul viitor. Aaaaa, nu iti place ursul? Nici o problema! Au băieții si capra! Alege dupa pofta inimii!

Seara am oprit pe la părinții mei in drum spre casa. Ușor epuizata, eram in căutare de caldura! Ce sa vezi? La televizor era o emisiune unde o persoana more or less publica își transa porcul in direct. Wtf? Ceva e greșit in filmul asta!

Culmea e ca toata lumea se mira ca nu am intrat in spiritul Crăciunului. Încă imi sta in cap întrebarea: care e ăla? Singur acasă pe ProTv si glume cu Fuego? In spiritul asta nici nu vreau sa intru! Oricum ma aștept ca de maine sa apară meniul de Crăciun pe Facebook. Sarmaluta va fi la loc de cinste! Iar daca ai rămas fără lapte in casa, ghinion! Trebuie sa stai la coada de kilometri din magazine!

Dar trece si asta! Si o sa ne ingretosam apoi de inimioare de la sfârșitul lui Ianuarie!

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , , , , | Scrie un comentariu

Visurile frumoase pot fi contagioase

Am ajuns sa fiu convinsă in ultima vreme ca oamenii frumosi vin din același loc. In decursul vieții se întâmpla ca in acea mare lista de prieteni si cunostinte sa ai o mini lista de oameni extraordinari. Sunt oamenii aia in esenta buni, cu principii si coloana vertebrală. Sunt cei cu care te simți bine discutand despre orice. La care nu te deranjează cand te contrazic, pentru ca știu sa argumenteze si de multe ori reușesc chiar sa te convingă.
Un lucru de care ma bucur extraordinar de tare in ultima vreme e ca ma pot înconjura de acești oameni. Stau cu oameni care imi plac. Am libertatea de a alege cu cine sa imi petrec timpul si o intrebuintez la maximum.

Normal ca in discutii începi sa povestești despre diversi alți prieteni. Dai exemple, povestești experiente. Cel mai haios este ca in permanenta ti se pare ca oamenii astia trebuie sa se cunoască, sau le povestești despre cineva ca si cand l-ar cunoaște. Si cand ii vezi fata mirata iti dai seama ca încă nu au avut ocazia.

Mi s-a întâmplat ieri o faza de genul asta. M-am întâlnit cu o prietena cu care am lucrat in urma cu vreo 12 ani si cu care nu m-am mai vazut tot cam de atunci. Normal ca ne-am încins la discutii, ca pe Facebook vezi doar niște poze, vezi proiectata o imagine pe care o vor oamenii, nu neaparat cum e viata lor pe bune. Si am ajuns sa ne dam exemple de oameni si de situații una alteia. Dintre exemplele pe care ni le-am dat am descoperit ca de fapt lumea e mica si ca se aliniază astrele de așa natura încât ne fac sa întâlnim the right people. Nu trebuie decât sa ii recunoastem. Ne-am dat seama ca amandoua cunosteam oamenii aia, din contexte diferite, doar ca am ținut legătura cu ei in mod diferit.

Așa ca stăteam si ma gândeam: daca am reuși sa adunam toți oamenii astia într-un loc si daca am reuși sa ii cooptam într-o acțiune, oare nu am putea da un exemplu? Nu am putea sa inspiram oamenii cărora le e frica sa facă ce le place?

Acum pragmaticii imi vor spune ca nu ne lasa bancile sa ne trăim visul. Corect! Suntem mulți in situația asta. Dar v-ați gândit vreodată cam cati sunt cei cărora le e frica sa viseze? Cati se ascund in spatele acestei scuze sau in spatele unui job pentru ca e mai sigur? Cunosc mulți care ar avea timpul sa viseze si sa si încerce sa si-l îndeplinească dar care s-au blocat. Își trăiesc zilele la fel si prefera sa dea vina pe alții ca nu au putut sa viseze. Cand începi sa iti implementezi visul exista posibilitatea ca tot ce ai visat sa fie un esec. Sa ti-l distrugi! Si atunci la ce ai mai visa? Dar…cu ce te ajuta sa nu încerci? Nu o sa știi niciodată!

Posted in De prin viata adunate | Tagged , , , , , , , | Scrie un comentariu